Ai Încredere [vol. II]

20. Cât se poate de vie

Nici nu știu al câtelea pahar e, dar nu mă pot opri. Nici nu vreau. Oricum, ce altceva mi-a mai rămas înafară de asta? Prea puține lucruri de care să-mi pese. Nimic nu mai contează, doar paharul cu vin pe care îl țin în mână. În rest, să se ducă naibii toți și toate. Sunt obosită, iritată și m-am săturat. M-am săturat să lupt singură când e clar că Universul nu intenționează să mă ajute. Nu mai are rost. Am terminat.

-- Chiar așa vrei să-ți petreci de acum încolo zilele? --

Îmi întorc capul și-l zăresc pe detectivul Gerald stând în mijlocul sufrageriei mele, cu haina lungă udă leoarcă și cu o umbrelă în mâna dreaptă. N-am idee ce face aici, dar nici că m-ar interesa. El continuă să vorbească:

-- Sper că nu te superi că mi-am permis să folosesc cheia de rezervă pentru a intra. --

Ridic din umeri, iar apoi mă întorc la paharul meu. Detectivul Gerald se îndepărtează și se duce să-și pună haina în cuier, iar umbrela o sprijină de acesta. Revine în cameră și îngenunchează în fața mea. Nu-mi place că face chestia asta pentru că mă face să-mi amintesc de el. El era singurul care făcea chestia asta atunci când mă vedea deznădăjduită. De nervi, strâng paharul cu ambele mâini.

-- Isabel, știu că ți-e greu, și mie mi-a fost după moartea soției. Încă mi-e, dar am învățat să trăiesc cu durerea asta. M-a făcut mai puternic, nu mai slab. Trebuie să înveți și tu asta. N-o lăsa să te distrugă cu totul. --

Îmi scapă un râs batjocoritor. Mă ridic și mă duc în colțul sufrageriei, iar apoi mă uit din nou la Gerald.

-- A murit din cauza mea! -- țip la el -- Nu e ceva peste care să poți trece peste! --

-- Isabel... --

-- Să nu îndrăznești să spui că nu e vina mea, pentru că e! O știi bine! N-am nevoie să vii aici și să mă consolezi! Am pierdut totul, absolut tot! Toate din cauza lui, a lui Miles! --

Deschid un sertar și scot de acolo un plic, apoi i-l arunc lui Gerald.

-- Nu mai am nevoie de serviciile tale, așa că poftim banii! -- mai adaug și îi întorc spatele.

-- Liam ar fi vrut să continuăm să-ți căutăm fiul. --

-- Să nu îndrăznești să-i rostești numele! --

Mă reped la el și încep să-l lovesc cu pumnii în piept, dar nu se clintește. În schimb, mă apucă de încheieturi și-mi dă un brânci. Alcoolul din sânge mă face să mă clatin dar, chiar înainte să cad, mă sprijin de colțul mesei de cafea și-mi recapăt echilibrul.

Gerald oftează, scoate din sacoul lui o bucată de hârtie și mi-o întinde. O iau, fără prea mare tragere de inimă și o citesc, deși probabil ar fi trebuit să-l scot afară cu forța.

-- Ce-i cu adresa asta? -- îl întreb.

-- Știam eu că ești interesată. E a Emiliei Dickens, dacă îți mai amintești de ea. Tu și cu Liam urma să-i faceți o vizită pentru a afla unde se ascunde Miles. --

Brusc, îmi amintesc de conversația pe care am avut-o atunci, în bucătărie, în timp ce îmi bandaja mâna. "Știm unde e nenorocitul, Is. În sfârșit știm. Îl vom recupera pe Cole!". Dar cine ar fi prevăzut ce urma să se întâmple fix următoarea zi? A trecut un an de atunci, însă amintirea e cât se poate de vie.

-- Îi datorezi asta lui Liam, Isabel. Trebuie să-ți găsești băiatul, iar femeia asta te poate ajuta. --

Arunc încă o privire asupra adresei Emiliei Dickens. Mă gândesc că și ea, la fel ca mine, s-a încurcat cu nemernicul de Miles și a ajuns ca și copilul ei să-i fie luat. Probabil că și ea a trecut prin multe și e la fel de singură și neajutorată ca mine. Cred că merită, totuși, să stau de vorbă cu ea. Pentru mine. Pentru Cole. Pentru Liam. Pentru toți.

-- Deci, ce spui? -- mă întreabă Gerald.

Următoarea zi mă trezesc în mașina lui și ne îndreptăm spre casa Emiliei Dickens. Nici măcar nu m-am gândit ce să-i spun. Ce-ar trebui spus, de fapt? Miles a luat-o și pe fata ei, pe sora vitregă a lui Cole. Și poate că nu i-a răpit doar pe ei. Îmi aduc aminte că Liam a menționat că Miles a lăsat multe femei însărcinate. Doamne, ce om bolnav...

Ne oprim, într-un final, în fața unei căsuțe dărăpănate, în mijlocul pustietății. Nu știu de ce, dar locația asta nu-mi inspiră încredere. Cine locuiește în pustietate, într-o casă de genul și și singur? Arunc o privire către Gerald, încercând să-mi exprim scepticismul.

-- Ești sigur că nu e o capcană? -- îl întreb.

Gerald ridică din umeri:

-- A spus că nu poate să ne dea adresa ei adevărată, din motive de siguranță, așa că am căzut de acord să ne întâlnim aici. --

-- Bine, păi... Presupun că trebuie să batem la ușă. --

Gerald încuviințează, iese din mașină și-mi deschide ușa. Pășesc cu pași nesiguri pe mica cărare care duce spre căsuță, iar când ajung în fața ușii, mâna îmi tremură atunci când ciocănesc.

Suntem întâmpinați de o femeie apropiată vârstei mele, cu un păr șaten prins într-un coc nearanjat, cu câteva șuvițe albe, atârnându-i pe fața plină de riduri. Nu e foarte diferită de mine. Aruncă o privire în spatele nostru, după care ne face semn să intrăm, fără să ne adreseze vreun cuvânt. Gerald e primul care vorbește:

-- Precum am spus, doamnă Dickens, am venit neînsoțiți. Așa că, e timpul să vă respectați și dumneavoastră partea de înțelegere. --

Face o pauză, timp în care se uită la mine, iar apoi continuă:

-- Ea este cea despre care v-am vorbit, doamna Isabel Bush. --

-- Încântată de cunoștință. -- îi zic și întind mâna, dar cum ea nu face acest lucru, mi-o retrag, jenată.

-- Fiul tău... -- începe ea -- A fost și el...? --

-- Da. -- îi răspund -- Și el a fost luat de lângă mine. La fel ca fiica ta. --

Închide ochii și-mi dau seama că nu trebuia s-o pomenesc. Fac un pas spre ea și vorbesc în continuare:

-- Amândouă suferim și suportăm consecințele pentru că ne-am încurcat cu Miles. Dar putem îndrepta asta. Trebuie doar să-mi spui unde se ascunde și-ți promit că-ți voi salva și fata.

Deschide, în cele din urmă, ochii, și mă privește cu o expresie indescifrabilă. Nu-mi pot da seama ce gândește sau ce crede, dar vreau s-o asigur că poate avea încredere în mine. Ne asemănăm în atât de multe privințe, încât ar fi păcat să nu colaborăm pentru salvarea copiilor noștri.

L-am pierdut pe bărbatul pe care-l iubeam, nu-mi permit să-mi pierd și fiul. Indiferent cât timp a trecut și cât va mai trece, nu voi înceta să-l caut. Nicio secundă. Gerald are dreptate: Nu-mi pot pierde speranța. E ceea ce spunea și Liam mereu.

-- Se zvonește că... Miles ar fi răpit o femeie, imediat după ce a născut o fetiță. Cică ar fi luat-o din spital, fără să-l vadă cineva. Presupun că are de gând să-i facă ce ne-a făcut nouă. -- îmi spune Emilia.

Numai gândul că o altă femeie va trece prin ce-am trecut noi mă face să-mi fiarbă sângele în vene și să-mi strâng pumnii. Se pare că mai am o viață de salvat.

-- Cum o cheamă? -- o întreb pe Emilia, încercând să-mi păstrez calmul.

-- Ashley Champwell. --