Ai Încredere [vol. II]

34. Capcană

Axel

-- Numele. --

-- Pe bune? Știți deja cum mă cheamă. -- îi atrag atenția femeii din fața mea, care pare să nici nu mă audă în timp ce-și notează plictisită în carnețel.

Mă aflu în secția de poliție de aproape două ore, iar tot ce au făcut tâmpiții ăștia de polițiști a fost pur și simplu să mă târască în camera asta de interogatoriu, unde îmi pierd vremea cu unul din agenții lor.

Am încercat să discut cu ei, dar fără vreun folos. Vorbeam singur, iar chestia asta nu m-a mirat. Și, aparent, în continuare se întâmplă lucrul acesta. Totuși, știu că trebuie să-mi păstrez calmul, altfel nu voi primi nicio explicație sau vreun răspuns.

Așa că, exact asta fac. Mă las pe spătarul scaunului de care nu m-am atins până acum, îmi așez gamba dreaptă peste genunchiul stâng, iar mâinile mi le împreunez și le pun în poală. Răbdarea e cheia, Axel. Însă, dacă stau să mă gândesc, tatăl meu e afară, umblând fără nicio grijă, iar idioții ăștia își pierd vremea cu persoana nepotrivită!

Nu trebuia să apelez la ajutorul lui Naomi. Știam că tatăl ei e polițist, ba mai mult, e implicat în urmărirea tatălui meu, iar eu, dintr-un oarecare motiv, am considerat a-mi fi benefic ajutorul lui. Trebuia să știu că nu mă pot încrede în oameni ca el. Și acum, după cum bine se poate observa, sufăr consecințele.

Uite de asta îmi place să acționez singur. Presupun că asta e ceva ce nimeni nu va înțelege vreodată, nici măcar Flo. Și n-am o problemă cu asta. Până la urmă, nu putem fi de acord cu toate, pentru că așa n-ar mai exista sinceritate. Iar între mine și Flo au fost destule secrete și minciuni.

-- E o procedură standard. --

Îmi ridic privirea și o ațintesc pe polițistă, care, după aproape o oră de petrecut împreună, e pentru prima dată când se uită și ea la mine. Și nu e privirea aceea a lor, a polițiștilor, ci o privire... Nici nu știu cum s-o numesc. Umană? Ar fi prea mult să zic asta, dar e pe aproape. În orice caz, am impresia că mă voi putea folosi de ea pentru a scăpa din secție, asta în eventualitatea în care Darren nu va ști unde mă aflu.

Îmi pun mâinile pe masa dintre noi și mă întind spre polițistă, ignorând privirea ei sceptică. Va ceda ea, la un moment dat. Nu e prima dată când fac asta. E nevoie doar de câteva complimente și mici atingeri pentru a o face să mă ajute. A funcționat mai demult, va funcționa și acum.

-- Vrei să știi ce cred eu, Cindy? -- o întreb și parcă văd deja cum roșește.

Își drege vocea, iar apoi își ridică ochelarii pe nas.

-- Nu mă aflu în postura și situația de a conversa cu un posibil suspect. Iar numele meu este Daphne. --

Îi zâmbesc, iar apoi mă las înapoi pe spătar.

-- Iată, ți-am aflat numele. --

Femeia clipește derutată, ca și cum nu ea ar fi fost cea care mi-a dezvăluit informația asta cu o secundă în urmă. Și, totuși, nu-i vine să creadă.

-- Pot să știu ce încerci să faci? -- mă întreabă, iar privirea ei parcă se întunecă.

-- Nu știu, tu ce crezi că fac? -- îi răspund cu o altă întrebare.

Brusc, se ridică de pe scaun, aranjându-și, în același timp, carnețelul în care se află, bănuiesc, toate datele pe care le deține despre mine. Nu cred că sunt foarte multe. Am avut grijă, în toți acești ani.

-- Am impresia că încerci să-mi intri pe sub piele pentru a mă manipula, ceea ce e foarte inadecvat. --

S-a zis și cu răbdarea mea. Mă ridic și eu de la masă, pentru a mă afla la aceeași înălțime cu ea. Surprinzător, femeia asta e cât mine de înaltă.

-- Prea bine, Daphne. Hai să dăm cărțile pe față. --

Își ridică o sprânceană, iar eu continui:

-- De ce sunt acuzat ca fiind complicele tatălui meu, mai exact? --

-- De unde să încep, domnule Harris? -- se aude o voce din spatele meu.

Atât eu, cât și Daphne ne îndreptăm atenția spre persoana care se află în pragul ușii. Stând cu brațele încrucișate la piept, tatăl lui Naomi ne privește ca și cum am fi călare unul peste celălalt. Îmi vine să-i spun că colega lui nu s-a lăsat pradă farmecelor mele, însă știu că aș înrăutăți situația.

Se apropie de noi, iar Daphne își strânge carnețelul la piept, de parcă ar vrea cineva să i-l fure. Încerc să-mi păstrez controlul, dar mi-e imposibil când mă gândesc că bărbatul ăsta e motivul pentru care mă aflu aici. Și, în plus, de ce e el aici?! Ar trebui să fie în patrula de căutare, dar, în schimb, își pierde timpul anchetându-mă.

-- Lasă-ne singuri, Daphne. -- îi cere acesta femeii, care se face nevăzută într-o clipă.

Rămași doar noi doi, tatăl lui Naomi îmi face semn să mă așez înapoi, iar eu, fiind dornic de răspunsuri, mă conformez. Se așază și el pe locul unde adineauri a stat Daphne și își împreunează degetele. De ce le ia atâta să-mi ofere un răspuns?

-- Să începem cu faptul că, în trecut, ai încercat să-ți eliberezi tatăl. Iar zilele acestea am auzit că ai venit la secție și ai insistat să-l vezi, deși ți s-a comunicat foarte clar că orele de vizită s-au încheiat. Și să nu uităm de faptul că ultima conversație telefonică al evadatului a fost cu tine, domnule Harris. Deci, îmi cer scuze dacă în continuare crezi că n-am motive să te suspectez de complicitate. --

Și atunci îmi dau seama. A plănuit toate astea de la bun început. S-a asigurat că, în momentul în care va evada, eu să fiu reținut de către polițiști, astfel fiind incapabil în a-i da de urmă. Mi-a întins o capcană, iar eu am căzut direct în ea. Într-un fel, nu pot să nu fiu impresionat de chestia asta.

Totuși, mă aflu în rahat din cauza lui și, sincer vorbind, n-am idee cum aș putea ieși din el, având în vedere că singura mea portiță tocmai a părăsit încăperea. Însă, dacă îmi joc bine cărțile, aș putea să-l conving pe tatăl lui Naomi că avem un țel comun.

-- Uite ce e, trebuie să înțelegi că nu eu sunt adevărata amenințare aici. --

Bărbatul își încrețește fruntea, pe chipul lui citindu-i-se neîncrederea. Nu știu dacă metoda asta va funcționa, din moment ce are mult prea multe dovezi împotriva mea, dar trebuie să încerc. Altfel, sunt inutil.

-- Inamicul nostru comun umblă liber și numai eu știu de ce e în stare. De asemenea, se întâmplă să știu câteva din locațiile unde s-ar putea afla. Deci, după cum vedeți, aveți nevoie de mine. -- închei.

-- Ascultă-l pe băiat, Hardy. Nu greșește. -- se face auzit un nou glas.

Tatăl lui Naomi – Hardy – se uită în spatele meu, în timp ce și eu îmi întorc privirea, curios de prezența acelei persoane, în special pentru că e de acord cu mine. Rămân surprins atunci când dau cu ochii de aceasta, deoarece bărbatul nu-mi pare cunoscut. Și, totuși, pare că el m-ar cunoaște, deși nu-mi pot da seama de unde.

Vine spre mine, ignorând enervarea de pe fața lui Hardy, și îmi întinde mâna. Confuz, mă ridic și îi scutur mâna. Acesta zâmbește satisfăcut, cred, iar apoi se prezintă:

-- Detectiv Gerald Fisher. Mă bucur să am onoarea de a te cunoaște în sfârșit, Cole. Transmite-i salutări mamei tale. --