Ai Încredere [vol. II]

2. Singurul lucru

Axel

Primul lucru pe care-l fac dimineața e un duș rece. Știu, sună nebunesc, adică majoritatea oamenilor preferă apa caldă. Nu zic că mie nu-mi place, dar dimineața am nevoie de un stimul pentru a mă trezi. Un stimul puternic. Așa că, dușul cu apă rece e soluția.

Mă ridic leneș din pat și mă îndrept spre baie, dar nu înainte de a mă uita la ceasul de pe noptieră. Ora 6:30. Cam devreme, chiar și pentru mine, dar măcar știu că Layla nu s-a trezit încă, deci mă pot furișa din casă fără să mă ia la întrebări. Pentru că, după cum se știe, nu-i prea convine toată treaba asta cu furatul de bunuri valoroase, ca mai apoi să fie vândute unor tipi nu tocmai prietenoși. Și, să spunem că de când eram cât pe ce să fiu împușcat din cauză că nu mi-am respectat partea de înțelegere în toată afacerea asta, Layla e și mai pornită cu ideea de a mă convinge să renunț în a mai face asta. Spoiler alert: Nu mă va convinge.

Așa că, uite-mă aici, încercând să nu fac zgomot în propria mea casă pentru a nu-mi trezi sora. Parcă aș fi un adolescent care se furișează pentru a se întâlni cu iubita lui, fără ca părinții să știe. Știu că până la urmă va trebui să dau ochii cu ea, dar aș prefera să nu fie acum. Chiar vreau ca ziua asta să fie fără probleme. Știți voi, o zi obișnuită. Nu cum au fost ultimele săptămâni.

Vreau să le uit. Chiar îmi doresc să pot să le uit. Adică, simplul fapt că încă am întipărit în minte toate acele momente alături de persoana care acum mă urăște, îmi fac rău. Nu aduc nimic bun, numai... Tristețe. Iar tristețea înseamnă vulnerabilitate. E o emoție pe care am hotărât să n-o mai arăt. Nu când trăiesc o viață ca asta. Așa că mai bine încerc să uit de ea, de Flo. Dar, sincer vorbind, nu credeam că îmi va fi atât de greu. Adică, de ce tot retrăiesc clipele cu ea? De ce rămân nopțile treaz, gândindu-mă la ea? De ce mă simt blocat în amintiri?

A trecut o lună de când Flo a plecat furioasă și tristă din camera de hotel. O lună de când i-am văzut fața aceea frumoasă și senină. I s-a stins acea seninătate atunci, când a aflat că tatăl meu a ucis-o pe mama ei. Nu voi putea niciodată să-mi scot din minte privirea ei. Acea privire... Plină de ură. Atunci am judecat-o, neînțelegându-i furia. Mi-am apărat tatăl, deși n-ar fi trebuit. Când am văzut că nu se calmează, am țipat la ea. Dar, greșeala mea a fost să-i spun că n-o mai iubesc. I-am spus asta fiindcă am lăsat nervii să pună stăpânire pe mine. Fiindcă îmi era imposibil să accept că tata... Nu. Că acel monstru pe care-l numesc tată e, de fapt, un ucigaș și nimic mai mult. Încep să realizez asta. Din păcate, mi-au trebuit ani să-l văd cu adevărat. Nu i-a păsat niciodată de nimeni și nimic, numai de el. Nu i-a păsat nici când le-a lăsat pe acele femei însărcinate, și nici când a omorât-o pe mama lui Flo cu sânge rece. Și, partea nasoală e că știu că nu e singura lui victimă. Ce fel de om bolnav își face o listă cu crimele lui?! Iar eu am încercat să-l eliberez.

Din nou, și atunci am lăsat sentimentele să preia controlul. Am fost prea absorbit de sentimentul de singurătate și de lipsă parentală pentru a mai putea gândi rațional. Și, oricum, ce-aș fi rezolvat dacă aș fi reușit să-l eliberez pe tata? Nimic bun. S-ar fi întors la vechile lui obiceiuri, iar eu aș fi continuat să nu însemn nimic mai mult pentru el decât un simplu ajutor de-al lui care aduce bani în casă. Chiar voiam să mă întorc la asta? Acum, firește că nu. Dar, adevărul e că nu mă mai înțeleg. Pe scurt, nu mai știu ce vreau.

Continui să cred că nu sunt ca tata, că nu mă transform în el. Dar, pe zi ce trece, încep să-i dau dreptate acelei părți din capul meu care spune că devin ca el. Prin obiceiuri, prin comportament... E exact ce făcea el când încă era în libertate. Mai lipsește doar să mă transform și eu într-un criminal. Nu așa m-a numit tatăl lui Flo? Ei bine, poate că are dreptate. Nu sunt o influență bună pentru Flo. Așa că, trebuie să accept situația și să merg mai departe. Până la urmă, Flo s-a făcut destul de clară când mi-a zis că nu mă poate privi fără să n-o apuce furia la gândul că tatăl meu e în viață, pe când mama ei nu.

Dar tocmai asta e problema, după cum am spus și la început. N-o pot uita. Adică, ea mi-a demonstrat că viața înseamnă și altceva, nu numai furt și vândut. Viața înseamnă și momente de bucurie, mai ales dacă ai alături pe cineva cu care să trăiești toate astea. Îți dai seama că nu ești singur, că cuiva chiar îi pasă de tine. Și nu, nu spun că nu am în jurul meu persoane cărora le pasă de mine, ci doar că sunt prea puține. Plus că, cu niciuna din aceste persoane n-am avut relația pe care am avut-o cu Flo. Ce-am avut cu ea a fost... Unic, special. Și, dacă stau să mă gândesc, nu cred că va mai exista o fată ca ea. Sufletul lui Flo e mult prea pur pentru a fi des întâlnit.

Și deci, se presupune că eu trebuie s-o uit?! Nu pot. Nu vreau. Trebuie să lupt pentru ea. N-o pot lăsa să iasă definitiv din viața mea. Pe deasupra, sunt sigur că dacă eu n-o pot uita, nici ea nu mă poate uita. Adică, eu i-am arătat lumea când nimeni altcineva n-a lăsat-o s-o descopere. Eu am acceptat-o așa cum e, pe când alții, inclusiv tatăl ei, au vrut s-o schimbe. Și, evident, sunt singurul care a făcut-o să simtă niște senzații pe care nu le-a mai simțit până atunci.

Însă, nu e singura care a învățat chestii. Eu, la rândul meu, am avut un lucru foarte important de învățat de la ea. M-a învățat să iubesc. Nici nu știam cum se simte toată treaba asta, până când am cunoscut-o pe Flo. Ea e motivul pentru care acum cred în iubire. De aceea relația noastră e atât de specială. Am nevoie de ea în viața mea fiindcă, momentan, e singurul lucru care contează pentru mine.

Îmi sună telefonul, iar eu abia atunci realizez că am stat sub jetul de apă să mă gândesc la toate astea. Derutat, îmi iau un prosop și mă șterg cu el, iar apoi mi-l înfășor în jurul șoldurilor. Mă returnez în cameră și apuc telefonul care, aparent, sună fără oprire. Nu cunosc numărul. Îl pun la ureche și încerc să vorbesc cât de încet pot, deși știu că Layla s-a trezit deja:

-- Alo? --

-- Axel Harris? -- aud vocea de la capătul firului care mă întreabă.

-- Depinde, cu cine vorbesc? -- întreb și eu pentru că, de regulă, nu spun numele meu necunoscuților.

-- Vă sun în legătură cu tatăl dumneavoastră. --

Rămân fără suflare, gândindu-mă la ce e mai rău. Nu m-au mai sunat cei de la închisoare până acum, deci probabil s-a întâmplat ceva cu tata. Nu știu dacă e un lucru bun sau rău.

-- S-a... S-a întâmplat ceva cu el? --

-- Oh, nu, totul e în ordine. -- îmi răspunde vocea.

Din nou, nu știu dacă e un lucru bun sau rău.

-- Domnul Harris dorește să vorbească cu dumneavoastră, atâta tot. --

Tata? Tata vrea să vorbească cu... Cu mine?! Asta chiar că e ciudat. De când e la închisoare n-a vrut nici să mă vadă, deci de ce dintr-o dată vrea să vorbim? Sunt convins că vrea ceva de la mine, altă explicație nu este.

-- În regulă. -- îi zic vocii.

-- Bun. Așteptați câteva momente. --

După nici 5 minute, aud la telefon vocea bătrânului meu tată:

-- Bună, Axel. Ce mai faci? --