Ai Încredere [vol. II]

31. Ce e de făcut?

Flo

Nici nu știu cum să reacționez. Parcă întregul pământ ar fi fugit de sub picioarele mele, iar eu am rămas singură, plutind în derivă. Nu doar că nu mai simt pământul sub mine, ci nici pe Axel nu-l mai simt lângă mine.

Desigur, se află în aceeași încăpere cu mine, stă aproape de mine, dar s-a creat o oarecare distanță între noi de când cu apelul pe care l-a primit de la Naomi. Dar nu dau vina pe el. Aș fi absurdă s-o dau. Nu.

Tatăl lui a evadat din închisoare.

E în libertate.

Iar mie mi-e groază de ce ar putea să facă.

Să îmi facă.

Poate că Axel îmi împărtășește frica. Poate că nu se teme numai de siguranța mea, ci și de a lui. Și a Laylei. Și a lui Ruby. Și a mamei lui. Și a tuturor celor care au avut de-a face cu Miles Harris.

Sunt mult prea multe persoane implicate. Mult prea multe posibile victime. Și, judecând după mușchii încordați ai lui Axel, după ura care a răsărit în ochii lui și după pumnii încleștați, îmi pot da seama cu ușurință de faptul că se simte responsabil pentru viețile lor. Pentru viața mea.

Dar nu o poate face singur, iar el știe bine asta. Trebuie să-i readuc aminte. Trebuie să iau și eu o parte din povara care s-a adunat pe umerii lui în mai puțin de 10 minute. Și, dacă e să mă scufund odată cu el, măcar știu că vom trece prin toate împreună, chiar dacă la final vom pierde. Important e drumul parcurs până acolo. Iar eu sunt mai hotărâtă ca niciodată că Axel e cel pe care vreau să-l am în dreapta mea.

Fac un pas spre el și încerc să-l iau de mână, dar el se smucește, având o privire de nedescris. Mult prea întunecată ca să poți vedea ce se ascunde în spatele ei cu ochiul liber. Însă, îmi asum acest risc.

-- Axel, te rog nu mă respinge. --

Dar Axel nici măcar nu reacționează la spusele mele. E complet pierdut în propriile gânduri, incapabil de a mai fi atent la altceva. Iar eu n-am idee cum să-l aduc înapoi la realitate. Mi-e teamă că, dacă îl presez prea mult, va răbufni. E mult prea vulnerabil în momentul de față. Trebuie să acționez delicat.

-- Bine, păi... Cred că ar trebui... Ar trebui să-i anunțăm pe Zack și pe Layla. -- sugerez eu -- Apoi... --

-- Să nu le spui nimic! -- strigă el la mine, iar eu tresar.

Își trece mâna prin păr și începe să se plimbe prin cameră agitat. Eu rămân pe loc, neștiind cum ar fi mai bine să procedez. Știu că nu gândește rațional pentru că a fost în totalitate luat prin surprindere de vestea evadării tatălui său. Ce-i drept, nu cred că a prevăzut cineva asta. Eu cu atât mai puțin.

-- Nu putem spune nimănui. E mult prea riscant. Dacă păstrăm asta între noi, îi vom proteja pe restul. -- continuă el, dar nu cred că vorbește cu mine.

Devin din ce în ce mai neliniștită. Atât situația actuală, cât și comportamentul lui Axel, mă tulbură. Habar n-am ce e de făcut. Ce e de făcut?

Axel vine spre mine și mă apucă de brațe, iar eu încerc să mă trag, dar nu-mi dă drumul. Doamne Dumnezeule.

-- Am să-l găsesc, Flo. Am să-l găsesc și îl voi prinde. Nimeni nu-l cunoaște mai bine decât mine, deci numai eu știu unde ar putea fi. --

-- Axel... --

-- Vreau să-mi promiți -- zice el peste mine -- că nu le vei spune Laylei și lui Zack despre tata. --

-- Axel... --

-- Și mai vreau să-mi promiți -- continuă el -- că vei sta aici, unde ești în siguranță. --

De această dată reușesc să mă eliberez din strânsoarea lui, făcând un pas în spate. Îl privesc, iar el așteaptă un răspuns. O promisiune pe care nu pot să i-o fac.

-- Nu-mi poți cere să rămân aici, Axel. Nu când știu că ticălosul ăla e liber. Nu când tatăl meu e expus pericolului de a se întâlni cu el. --

-- Nu se va ajunge la asta pentru că îl voi găsi până atunci. --

-- Și dacă nu îl găsești? --

-- Flo... --

-- Dacă nu îl găsești?! -- insist eu.

-- Îl voi găsi. --

-- N-ai de unde să știi asta. --

-- Ba da, știu. --

-- Nu, nu știi! Așa cum n-ai știut nici că va reuși să evadeze! Așa că recunoaște, Axel! Ești depășit de situație! --

Acum eu sunt cea isterică. Cât de repede s-au putut inversa rolurile. Însă Axel trebuie să înțeleagă unele lucruri, și anume faptul că nu mai e singur. Iar asta, situația asta, nu e doar problema lui. Din moment ce mă vizează și pe mine, devine și problema mea.

-- Flo, ce îți e așa greu de priceput? Încerc să te protejez, la dracu’! Pe tine și pe frații mei! Până și pe nenorocitul de Zack! --

-- Nu poți să ne aperi pe toți, Axel! Trebuie să ne lași să te ajutăm, să-ți fim alături! Nu ne îndepărta! --

Îi iau mâinile în ale mele, sperând la înțelegerea de care chiar am nevoie din partea lui. Dar nu se întâmplă asta. În schimb, îmi zice pe un ton șoptit, în timp ce degetul lui mare îmi mângâie obrazul:

-- Te iubesc prea mult ca să te pun în pericol. --

-- Axel, te rog... --

-- Îmi pare rău. Îmi pare tare, dar tare rău. --

Și mă sărută. Mă sărută până rămânem fără aer, apoi mă sărută din nou. Iar eu, în loc să-l resping, îl trag și mai aproape de mine. Parcă dacă fac asta, nu mă va părăsi. Nu când abia ne-am reunit.

Mâna lui se mută pe gâtul meu, iar eu numai atunci realizez pentru ce și-a cerut, de fapt, scuze. Mai exact, atunci când simt o înțepătură mică în stratul subțire de piele dintre umăr și gât.

Încep să amețesc și să nu mai pot sta pe picioare. Axel mă prinde exact atunci când sunt pe cale să mă prăbușesc la pământ, apucându-mă de talie și ridicându-mă în brațe. Mă las moale în brațele lui, incapabilă de a mai face orice altceva.

Mă întinde pe pat și îmi plasează un sărut pe frunte. Privirea mi se încețoșează, iar ochii încep să mi se închidă. Axel doar stă în fața mea, iar eu abia dacă îi mai pot distinge trăsăturile. În cele din urmă, îl aud cum vorbește:

-- Sper că mă vei putea ierta. Ține minte că am făcut asta ca să te protejez, Flo. --

Se îndepărtează până ajunge în pragul ușii, după care mai adaugă:

-- Tatăl tău nu va păți nimic. Ai cuvântul meu. --

După asta, totul în jurul meu se întunecă, iar eu cad într-un somn adânc.