Ai Încredere [vol. II]

13. Răspunsuri

Axel

Nu mă opresc decât atunci când ajung în fața secției de poliție. Cobor din mașină și nici nu mă obosesc să închid ușa, atât de concentrat sunt pe ceea ce urmează să fac. În cazul în care voi prinde un idiot încercând să-mi fure mașina, nu mă va interesa că mă aflu în fața poliției, îl voi lua la bătaie. Nu cred că vrea nimeni să mă enerveze în momentul ăsta. Chiar dacă ei n-au greșit cu nimic, nu voi ezita să-mi revărs mânia asupra lor.

Nici măcar nu-l bag în seamă pe paznicul de la intrare, care îmi face semne și strigă după mine, și mă îndrept spre recepție. E coadă, însă nu e ceva care să mă oprească. Dau lumea la o parte din calea mea, ignorând protestele și înjurăturile acestora, până când dau nas în nas cu femeia de la birou, a cărei ochelari atârnă pe vârful nasului și care nu pare să mă observe.

Îmi trântesc palmele pe tejghea, atrăgându-i, astfel, atenția. Se uită de jur împrejur, observând că mulțimea stă ofticată în spatele meu, așteptând, probabil, să vadă care e motivul pentru care n-am putut aștepta la coadă, ca un om civilizat. Dacă aș avea suficientă răbdare, le-aș spune să se care de aici, pentru că, de fel, nu suport să am audiență, însă, după cum am precizat mai devreme, azi nu e una din cele mai bune zile ale mele.

Tocmai ce am cunoscut-o pe presupusa mea mamă biologică, care mi-a dezvăluit că tatăl meu ne-a despărțit când eram un bebeluș, ea încercând, în tot acest timp, să mă găsească. Ah, și, pe deasupra, numele meu real e Cole. Ce să vezi! Ei bine, femeia asta mi s-a părut dubioasă încă de când am văzut-o prima oară, în piață. Așa că, de ce aș crede vreun cuvânt din ce mi-a spus?

De asta am nevoie să vorbesc cu tata. Desigur, nu mă aștept să-mi spună adevărul, dar îl cunosc foarte bine și știu că, dacă va nega sau va răspunde întrebărilor mele cu alte întrebări, atunci ceea ce a zis femeia aia e adevărat. Atunci ea chiar e cine susține că e, și anume mama mea. Încă sună ciudat să rostesc aceste cuvinte, chiar și în gând. Adevărul e că... Dacă spun cu voce tare, mi-e teamă că se va adeveri. Că totul e, de fapt, realitate. Și nu sunt pregătit să accept asta. Nu încă.

-- Vă pot ajuta? -- îi aud vocea iritată a recepționerei.

Nu pot să cred că m-am lăsat purtat de gânduri în mijlocul unei secții de poliție! Nu-mi permit să fiu distrat, nu acum. Pentru a o intimida pe femeie, îmi aplec capul și mă apropii de ea, numai atât cât îmi permite tejgheaua. Însă, surprinzător, nu pare deloc intimidată de mine. De fapt, expresia feței ei nu trădează nicio emoție, ci pur și simplu se holbează la mine, având pixul în mâna dreaptă, arătând clar că am întrerupt-o din completarea teancului de hârtii care se află în dreapta sa. Îmi pare rău s-o dezamăgesc, dar chiar nu-mi pasă.

-- Am venit să-mi văd tatăl. Miles Harris. Celula 47. -- îi răspund printre dinți.

Femeia își coboară privirea la ceasul de pe mâna ei, oftează, iar apoi se uită din nou la mine și zice:

-- Orele de vizită s-au încheiat acum două ore. Puteți reveni mâine dimineață. --

Evident, femeia asta nu pricepe cât de urgent e să-mi văd tatăl. Și, oricum, sunt sigur că nici nu-i pasă. În orice caz, ar face bine să nu-mi pună răbdarea la încercare, pentru că nu se va sfârși bine. Pentru ea, bineînțeles.

-- Ascultă, femeie. -- îi zic, folosind un ton jos, aproape șoptit, pentru a nu auzi ceilalți ce urmează să-i spun -- Ai face bine să mă lași să-mi văd tatăl pentru că, după cum poate ai observat, nu sunt în cea mai bună dispoziție a mea. --

Femeia pare să se gândească la ce tocmai i-am comunicat, ceea ce mă face să cred că poate chiar am șanse să mă lase de bună voie, și nu pe cale violentă. Însă, după cum bine m-am așteptat, recepționera plescăie ca o babă bătrână ce e și îmi face semn cu pixul spre ieșire.