Ai Încredere [vol. II]

6. Speranțe false

Axel

Conacul Champwell e exact așa cum mi-l amintesc. Cu coloane înalte din cărămidă albă, cu uși și ferestre numeroase și cu grădina bine îngrijită din fața acestuia. Uneori, trec pe aici doar pentru a mă asigura că n-a fost totul un vis. Pentru a mă convinge că ea n-a fost un vis.

Încă îmi amintesc cu precizie ziua în care ne-am întâlnit. Încă o văd stând pe balconul conacului, cu rochia ei din dantelă albă cu roz, având la gât lănțișorul în formă de trandafir, iar ochii ei albaștri fiind fixați într-un punct îndepărtat, visând să evadeze din bolul de sticlă și să vadă lumea. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi lăsat-o să urce în mașina mea atunci. Probabil nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Nu ne-am fi cunoscut, iar Flo ar fi continuat să-și trăiască viața închisă în conacul ăsta. N-ar fi știut ce înseamnă libertatea.

De fiecare dată când vin aici mă uit la fereastra de la camera ei, gândindu-mă ce face. Oare îi e dor de mine? Oare m-a iertat? Oare se gândește să se întâlnească cu mine? Sau a uitat complet de tot ce am însemnat noi doi unul pentru celălalt și a trecut mai departe?

Mă tot imaginez bătând la ușă, domnul Champwell deschizând și întrebându-mă ce doresc. Eu îi spun că vreau s-o văd pe Flo, dar el îmi zice că nu-și va mai lăsa fiica în preajma mea. În preajma unui criminal. Îl implor să mă lase să vorbesc cu ea, dar e de neclintit. Chiar atunci, în spatele lui apare Flo, care nu știe ce se petrece, dar, în momentul în care ochii ei se intersectează cu ai mei, îmi zâmbește și îl dă la o parte pe tatăl ei și vine spre mine. Când suntem față în față, mă îmbrățișează, aruncându-și brațele în jurul gâtului meu, iar eu o prind de talie și o țin strâns, de parcă ar dispărea cu totul dacă i-aș da drumul. Dar, chiar în secunda aia, o aud cum îmi șoptește la ureche:

-- Nu te voi ierta niciodată. --

Iar apoi mă trezesc la realitate. Cam asta s-a întâmplat și acum, cât timp am stat și m-am holbat la conac. De regulă, stau câteva clipe și plec, prea speriat că mă va vedea Flo, dar, nu știu de ce, de data asta nu vreau să plec. Poate pentru că mi-am făcut destul curaj pentru a înfrunta persoanele dinăuntrul conacului. Poate că nu-mi mai e frică de consecințele faptelor mele. Poate că sunt sătul să mă mai ascund de persoana care mi-a furat inima. Poate că sunt pregătit să fac orice pentru a obține iertarea ei.

Inspir profund și expir încetișor aerul cald de afară. Nu mai vreau să amân nicio secundă inevitabilul. E ori acum, ori niciodată. Trebuie s-o fac acum, altfel nu voi mai avea curaj. Așa că, după ce mai stau puțin pe loc, încep să înaintez înspre conac, simțindu-mi palmele transpirate.

Oare ce reacție va avea Flo atunci când mă va vedea? Va fi fericită? Tristă? Furioasă? Sau poate toate trei? Nu știu, chiar nu știu și, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult mă bate gândul de a mă întoarce. Poate nu e o idee bună. Poate nici n-o să vrea să mă vadă. Poate chiar a ajuns să mă urască. Nu. Nu. Gata cu gândurile negative. Sunt Axel Harris. Am înfruntat chestii mult mai periculoase, deci asta ar trebui să fie o nimica toată. Nu?

Brusc, mă pomenesc în fața ușii principale, cu mâna ridicată pentru a suna la sonerie. Fără să mă mai gândesc, apăs micul buton negru din dreapta ușii și aștept. Nu mă mai pot întoarce acum.

Aud câțiva pași, așa că încerc să mă uit pe fereastra de lângă ușă pentru a-mi da seama cine e, dar sunt trase draperiile. Oftez, după care încerc să adopt o postură cât mai relaxată. Nu vreau să se vadă că, de fapt, sunt mult mai emoționat decât credeam. Am impresia că n-am mai văzut-o pe Flo de o veșnicie, când, în realitate, a trecut doar o lună. Deși, trebuie să recunosc, a fost o lună destul de lungă.