Ai Încredere [vol. II]

38. Umbrele întunericului

Axel

„ -- Ți-am văzut fața atunci când am venit cu iubita și prietenul tău la tine acasă. Știam că nu mă vrei acolo, știam de la bun început, mai ales după întâlnirea noastră de la marginea străzii. Dar am continuat să mă încăpățânez, sperând că, dacă insist, vei fi de acord, în cele din urmă, să-mi vorbești. Însă, am forțat prea tare nota. Și îmi cer scuze pentru asta. -- ”

„ -- Trebuia să-ți ofer timp de gândire, timp pentru a reflecta asupra a ce ți-am dezvăluit. Doar că... Au trecut... Cât? 21 de ani? N-am mai putut răbda, Cole, trebuie să mă înțelegi. -- ”

Îi aud cuvintele ca un ecou în capul meu, și îmi dau seama, în același timp, cât de nedrept am fost cu ea. Ar fi trebuit să fiu înțelegător, însă asta nu e ceva ce m-a învățat tata. Nu. Nu tata. Omul ăsta, monstrul ăsta, care mi-a omorât mama, nu e tatăl meu. N-a fost niciodată, pentru că n-a făcut nimic ca să-l consider, de fapt, a fi unul. M-a distrus.

Normal că nu e prima dată când face asta, dar, acum, după lovitura pe care a cauzat-o în inima și sufletul meu, știu că nu mă voi putea reface. Nu voi putea trece peste, la fel ca și în celelalte dăți. Durerea asta mă va bântui toată viața, deoarece Miles Harris mi-a luat mama de lângă mine. Mama pe care nici n-am apucat s-o cunosc așa cum trebuie. Monstrul ăsta e motivul pentru care nici nu voi mai avea șansa s-o fac.

Încă o țin în brațe, sângele ei pătându-mi pantalonii și tricoul. Nu îndrăznesc să-i las trupul, pentru că, în felul ăsta, mă voi prăbuși și eu odată cu ea. Mă voi afunda din nou în umbrele întunericului, și nu cred că voi mai putea ieși la suprafață. Nu cred că voi mai putea vedea vreodată lumina. Totul e diferit acum.

Cineva se apleacă pentru a fi la nivelul meu, însă nu-i acord atenție. Nimic nu mai contează pentru mine. Absolut nimic. Mi-am pierdut mama chiar înainte să-mi creez amintiri cu ea. Adică, la ce o să mă gândesc când îmi va răsări în minte imaginea ei? La cum am strigat la ea și am respins-o, atunci, pe stradă, când ea mi-a spus că e mama mea? La negarea mea continuă asupra adevărului spuselor ei? La încăpățânarea mea de a accepta că îmi e mamă?

N-am nici o amintire cu ea, nici una plăcută. Singurul moment pe care l-am împărtășit și în care m-am simțit cu adevărat fericit că ea e mama mea a fost atunci, în camera ei de hotel, unde mi-a povestit modul prin care am ajuns să fim despărțiți și încercările ei disperate de a mă recupera, singurul ei fiu.

Nu i-am cerut iertare. Ea nu va ști niciodată cât de rău îmi pare pentru lucrurile pe care i le-am reproșat. Nu va ști niciodată cât de greu mi-a fost s-o accept ca mamă, deoarece credeam că nu mi se putea întâmpla asta mie, că nu meritam să știu cum se simte fericirea, mai ales după ce am rănit-o pe Flo, și nu doar atât.

Am făcut... Multe fapte rele, la care nu le pot găsi o scuză sau o explicație. M-am resemnat în a fi un șarlatan și un hoț, pe motiv că era singura cale de a supraviețui. Am ales, într-adevăr, calea cea ușoară, dar periculoasă, în loc să aleg calea cea dificilă, dar sigură.

N-am crezut că-i merit iubirea. Am pierdut-o pe cea a lui Flo, deci era, din punctul meu de vedere, o chestiune de timp până o pierdeam și pe a mamei mele. Cunoscându-mă, știu că sunt foarte imprevizibil.

Și mai știam și că nu eram fiul pe care mama îl dorea. Că, după un anumit timp, și-ar fi dat seama cât de distrus sunt, iar atunci ar fi considerat că sunt o dezamăgire, la fel ca tata. Îmi era frică să nu se adeverească bănuielile mele, recunosc. Și iată unde au dus insecuritățile mele. Iată unde s-a ajuns.