Ai Încredere [vol. II]

22. Ajutor

Axel

Edgar oprește în fața casei mele, după cum i-am spus s-o facă. Mormăi un "mulțumesc", apoi deschid ușa și mă pregătesc să ies din mașină, când Edgar mă atenționează:

-- Nu cred că sunteți în siguranță aici, având în vedere că domnul Champwell vă cunoaște identitatea. --

-- Ei bine, sunt destul de capabil să-mi port singur de grijă. -- i-o întorc eu, iritat de întreaga situație în care mă aflu. --

Edgar nu se mai obosește să-mi mai adreseze vreun cuvânt, ci pornește de îndată ce ies din autovehicul, lăsând în urma sa o grămadă de fum. După ce mă asigur că a ieșit din raza mea vizuală, mă răsucesc pe călcâie și folosesc cheia de rezervă, pe care eu și Layla o ascundem sub preș, și pășesc înăuntru. Evident că n-am de gând să rămân aici, nu sunt atât de prost. Oricum, Edgar nu avea nevoie să știe treaba asta. Chiar dacă Flo îl consideră de încredere, eu nu am niciun motiv s-o fac. 

Mă uit de jur împrejur și, când îmi dau seama că nu e nici urmă de sora mea, mă îndrept spre dormitorul ei, unde o găsesc citind o carte. N-am mai văzut-o demult citind, de aceea această imagine e foarte plăcută. E atât de... Prinsă în lectura ei, savurând fiecare pagină, nemaiputând să se oprească. Rareori are vreme să facă ce-i place, atunci când nu lucrează de dimineața până seara în piață. Urăsc că trebuie să-i stric liniștea, dar n-am încotro.

În cele din urmă, Layla îmi observă prezența. Își ridică capul și mă aștept să-mi reproșeze pe unde am umblat, dat fiind faptul că ultima dată când ne-am văzut, ne-am certat rău de tot. Dar, în ciuda chestiilor ăstora, mă trezesc că-mi zâmbește. Se ridică din pat și mă cuprinde cu brațele pe după gât, trăgându-mă într-o îmbrățișare de care nu știam că am nevoie.

O îmbrățișez și eu, la rândul meu, încă fiind confuz și surprins de calmul de care dă dovadă. Mă ține strâns în brațe și o aud cum suspină, iar asta îmi încălzește inima. Sunt conștient de faptul că n-avem mult timp la dispoziție, dar am nevoie s-o știu pe sora mea alături, să știu că nu mă va abandona, deși știu că de multe ori se gândește s-o facă.

-- Layla, vreau să știi cât de rău îmi pare pentru cum m-am purtat și ți-am vorbit. -- îi spun, sperând să înțeleagă cât de sincer sunt.

-- Se pare că în ultima vreme numai asta facem, ne certăm. Nu mai comunicăm ca înainte, nu ne mai ascultăm ca înainte, ci doar... Doar sărim cu gura unul peste celălalt, sfârșindu-se de fiecare dată urât. --

-- Nu... Nu e așa... -- încerc s-o contrazic, dar nici eu nu mă cred.

-- Ah, nu?! --

Layla se retrage din brațele mele și mă privește printre lacrimi, iar mie mi se rupe inima. Nu vreau s-o văd plângând. Nu suport s-o văd plângând.

-- Fiecare ceartă a noastră se termină cu tine plecând! Și ce e cel mai rău e că nici nu știu unde te duci, ce faci... Tot ce pot să fac e să te aștept cu speranța că te vei întoarce! --

-- Layla, nu... --

-- Te-ai dus la ea, nu-i așa?! -- mă întreabă sora mea, pe un ton acuzator.

Văzând că nu răspund, îmi întoarce spatele și râde atât de tare și cu poftă, încât n-o mai recunosc. Nu-i stă în fire să reacționeze așa. E ca și cum aș vedea o persoană complet diferită, dar care poartă chipul surorii mele.

Nici nu știu ce ar trebui să fac, mai exact. Dacă voi încerca să-i explic, nu voi face decât să înrăutățesc situația și mai tare decât e. Chiar n-am idee cum ar fi cel mai înțelept să apelez la rațiunea ei, s-o fac să înțeleagă și perspectiva mea.

Layla nu se mai oprește din râs, iar asta mă îngrijorează. Aș fi preferat orice altceva: Să urle la mine, să mă îmbrâncească, să iasă val-vârtej din cameră fără să-mi adreseze vreun cuvânt; orice din tehnicile ei obișnuite. Mă uit la ceasul de pe noptiera Laylei și realizez cât de puțin timp ne-a mai rămas. Nu mai pot amâna, nu când și Layla e implicată.

Mă duc la dulapul ei și-l deschid, luând cât mai multe haine cu putință, aruncându-le pe pat. Iau o valiză de pe dulap, apoi îndes hainele în ea, fără ca măcar să le aranjez. Când mă vede ce fac, Layla redevine serioasă și mă apucă de încheietura dreaptă, oprindu-mă din ceea ce fac.

-- Pot să știu și eu ce îți închipui că faci?! --

O ignor și îi termin de împachetat hainele, apoi duc valiza în fața ușii de la intrare, cu Layla pe urmele mele, încercând să mi-o smulgă din mână, punând aceeași întrebare încontinuu:

-- Axel, ce faci?! De ce mi-ai făcut bagajul?! --

Dar eu continui să mă prefac că n-o aud. Mă întorc la etaj și mă duc în camera mea pentru a-mi împacheta și mie hainele, însă Layla nu-mi dă pace:

-- Axel! Răspunde-mi odată, ce mama naibii?! --

Se repede la mine și reușește să-mi ia valiza de pe pat. Vreau s-o iau înapoi, dar ea o aruncă la parter, ceea ce mă face să mă enervez la maxim. Mă duc după valiză, însă Layla îmi blochează calea, stând nemișcată în pragul ușii dormitorului meu.

-- Dă-te! -- îi ordon, dar ea își pune mâinile în șolduri.

-- Nu până nu-mi spui ce dracu' crezi tu că faci?! --

Oftez, complet exasperat.

-- Încerc să ne salvez viețile, asta fac! --

-- De cine încerci să ne salvezi?! --

-- De tatăl psihopat al lui Flo! Acum, dă-te din calea mea! --

O smucesc pe Layla din fața mea, iar apoi mă duc în bucătărie. Ajuns acolo, pun mâna pe telefonul de urgențe, deși speram că nu va mai trebui să-l folosesc. Din păcate, n-am altă soluție, decât să ne ducem undeva unde tatăl lui Flo nu ne va găsi. Însă, din moment ce nu avem suficienți bani pentru a ne găsi o locuință temporară, va trebui să apelez la o persoană care mai mult ca sigur nu va fi bucuroasă să mă audă la celălalt capăt al firului.

Încep să formez numărul când Layla dă buzna în bucătărie. Se oprește și face ochii mari când mă vede cu telefonul de urgențe în mână. Știe că e ceva grav dacă-l folosesc, de aceea preferă, probabil, să înceteze cu întrebările. Îi sunt recunoscător pentru asta, chiar dacă sunt și conștient, în același timp, că va trebui să-i ofer, la un moment dat, răspunsurile pe care le așteaptă.

După ce aud că sună, mă sprijin de blat, stând cu telefonul lipit de ureche, în așteptarea unui răspuns. E nevoie de două apeluri pentru a răspunde, într-un final. Îl urăsc. Și lumea spune de mine că am orgoliul mult prea mare.

-- Nu știu cine naiba ești și nici nu mă interesează, așa că nu mai suna la numărul ăsta! -- mârâie fratele meu, aproape scuipând vorbele.

-- Salut și ție, Zack! --

Tăcere. Apoi:

-- Axel?! --

-- Nu e nevoie să pari atât de surprins. Nu uita cine a rupt de prima dată legăturile. -- îi reamintesc.

-- Mă rog, n-am timp de asta, trebuie să ajung undeva. Ce vrei?! --

-- Ajutor. Și nu ți-aș cere asta dacă n-ar fi o urgență, de aia te-am și sunat de pe telefonul pentru astfel de situații. --

-- Glumești, nu? --

Pufnesc.

-- Ai vrea tu. Știu că nu ne aflăm în cele mai bune relații, dar e o situație delicată care necesită numai oameni de încredere. --

E rândul lui să pufnească.

-- Și eu sunt de încredere? --

-- Nu tocmai, dar ești singura persoană care mă poate ajuta în situația asta. --

-- Tot nu-ți înțeleg ideea. --

-- Pentru început, vreau doar atât să știu: Mă ajuți sau îmi pierd vremea degeaba cu telefonul ăsta? --