Ai Încredere [vol. II]

18. Demn de tine

Flo

Nasurile ne sunt lipite unul de celălalt, iar eu simt cum mă trec fiorii. Încă puțin și mă voi topi toată, sub atingerea lui. Tot ceea ce ne desparte buzele sunt câțiva centimetri, care vor putea dispărea ușor dacă Axel mă va săruta.

Simt că respir din ce în ce mai greu, lăsând să-mi scape un suspin. Și, Doamne, ce n-aș da să mă sărute ca să putem scăpa de tensiunea asta mult prea mare dintre noi! Știu că n-ar trebui să-mi doresc asta, dar nu pot ignora senzațiile pe care mi le provoacă Axel, prin simpla lui prezență în fața mea. De fiecare dată reușește să trezească focul acela din mine, pe care, sincer vorbind, m-am străduit ani de-a rândul să-l țin stins. Dar cu el, mi-e imposibil.

Îmi ridic bărbia și-mi întredeschid buzele, fiind gata să-l primesc înăuntru. În întunericul care ne înconjoară, nu-mi pot da seama de expresia feței lui, însă, judecând după respirația lui, pe care o simt ca un val de aer cald pe gât, sunt convinsă că și el tânjește după buzele mele.

Și când te gândești că am venit pregătită să-l conving că nu mai simt nimic pentru el, iată-mă aici, lipită de ușa propriei mele camere, cu Axel pe cale să mă sărute. A avut dreptate atunci când a spus că încă îmi pasă de el. Și nu doar atât.

Doamne, de ce a trebuit să vină în seara asta? Și, mai ales, să-mi zică că încă mă iubește? Nu mai există nicio șansă pentru noi, iar el știe bine asta. Și eu o știu. Dar atunci, de ce ne aflăm în situația asta, fiind gata să dăm uitării tuturor problemelor noastre? De-ar fi așa ușor...

Degetele lui Axel îmi ating ușor clavicula, iar corpul începe să-mi tremure. De ce nu mă sărută? De ce mă chinuie atât de mult? Jur că dacă mă mai ține mult așa, voi face eu primul pas. Nu-mi pasă că voi ajunge să regret mai târziu, tot ce vreau acum e să trăiesc clipa. Măcar o dată, vreau să acționez înainte de a gândi. Dar tocmai când sunt pe cale să-l sărut, atunci îl aud cum vorbește cu vocea lui joasă, care mă înnebunește:

-- "F" și "O"? --

Tonul lui indignat mă face să-mi vin în fire. Arunc o privire în jos, pentru a descoperi că degetele lui Axel îmi țin lănțișorul primit de la Oliver. Oh, uitasem de el! Cine știe ce crede Axel acum... Sincer, nici nu știu de ce am fost de acord să-l port. Până la urmă, așa reiese ca și cum am forma un cuplu!

-- Pot să-ți explic... -- încep eu, dar Axel se îndepărtează de mine, lăsându-mă cu o senzație rece în urmă.

-- Nu e nevoie. Am văzut oricum cum te uitai la el, în sala de bal. --

-- Nu e ceea ce crezi. --

-- Atunci ce e, Flo? Pentru că jur că mă aburești total! --

Ok, replica asta nu-mi place deloc. Nu știu dacă din cauza felului în care a spus-o sau pur și simplu pentru că a stricat întregul moment. Și brusc realizez că... Nu-i datorez nicio explicație. În schimb, îi spun pe un ton la fel de tăios:

-- Și tu cum faci, hm? Tot ce-ai făcut de când te-am cunoscut a fost să mă induci în eroare! Te-ai jucat cu sentimentele mele, Axel, iar asta mă doare și acum. --

-- Nu încerca să întorci totul împotriva mea! --

Vocea lui Axel tună în întreaga încăpere. Dacă până acum nu ne-a auzit nimeni, acum sigur ne-au auzit. Probabil de aceea nici nu mai încerc să-mi păstrez tonul calm de mai devreme:

-- Știi ceva, Axel? Nici nu mai contează. Ce-a fost a fost, nu putem schimba asta. Dar eu, una, am ales să merg mai departe și să-mi trăiesc viața. Într-adevăr, nu cred că te voi putea uita vreodată, având în vedere că ai fost primul băiat pentru mine, dar vei rămâne o amintire și atât. Precum ți-am spus, nu mai poate fi nimic între noi. --

Îl aud cum râde. Și nu, nu e un râs normal, de amuzament, ci mai degrabă unul batjocoritor. Își dă capul pe spate și râde din plin, cu poftă, iar eu doar stau acolo și-l privesc înmărmurită. Nu știu ce altceva aș putea să fac. Îmi vine să ies din cameră, dar nu cred că discuția noastră s-a terminat.

Într-un final, Axel se oprește din râs, iar fața îi redevine serioasă. Înghit în sec și, nu știu de ce, dar brusc simt o senzație ciudată în stomac. E oare... Frică? Nici nu mai știu. Tot ce știu e că Axel vine direct spre mine, iar eu parcă mă văd din nou în camera de hotel, unde m-a scuturat și m-a ținut strâns de încheieturi până m-a durut.

-- E vorba despre el, nu-i așa? Despre tipul care ți-a dat lănțișorul, nu? -- mă întreabă Axel.

-- Ce? -- e tot ce pot să spun.

-- Din cauza lui nu vrei să mai fii cu mine? --

-- Știi bine că nu ăsta e motivul. --

-- Știu, la dracu', chiar știu! -- urlă el, iar eu mă dezlipesc de ușă și fac un pas în spate.

Mă dezechilibrez și cad lată la pământ, auzind o trosnitură venind din zona piciorului meu stâng. Mă uit în jos și mă rog să nu fi fost vreun os, iar apoi răsuflu ușurată când aflu că sunetul a venit de la tocul pantofului, care s-a rupt.

-- Oh, Dumnezeule! -- îl aud din nou pe Axel, a cărui voce s-a înmuiat.

În clipa următoare îl văd îngenuncheat în fața mea, cu ambele mâini pe piciorul meu stâng. Îl pipăie și-l freacă, căutând probabil vânătăi sau julituri. Când se convinge că e teafăr, mă întreabă:

-- Ești bine? --

Dau scurt din cap, iar apoi îl las să mă ridice. Îmi aranjez rochia și-mi scot pantofii din picioare, fără să-l privesc pe Axel în ochi. Am impresia că în momente de genul, el nu mai gândește rațional și se lasă purtat de furie. Încerc să-l înțeleg, dar...

-- Doamne, chiar mă transform în el! -- exclamă Axel.

Îmi ridic, într-un final, privirea spre el și sunt șocată să-l văd cu lacrimi în ochi. Singura dată când l-am mai văzut plângând a fost la casa părinților adoptivi ai surioarei lui, Ruby. Atunci a dat frâu liber sentimentelor, iar asta face și acum.

-- Eu chiar... Am preluat comportamentul lui! Sunt... Sunt un monstru și un criminal, exact cum a spus tatăl tău. Nu sunt cu nimic mai bun decât taică-meu! --

-- Ba da, ești! -- mă trezesc că-i spun, iar apoi merg spre el.

Vreau să-i ating obrazul, cum a făcut el de nenumărate ori cu mine, însă se îndepărtează și întinde mâinile înspre mine, pentru a mă ține la distanță.

-- Nu, stai departe de mine! Nu vreau să te mai rănesc! -- strigă el către mine.

-- Axel... --

-- Dacă nu m-ar fi luat de lângă mama, dacă m-ar fi crescut ea... Aș fi fost o persoană mult mai bună! Aș fi fost demn de tine! --

-- Stai, mama ta? Axel, ce vrei să...? --

Dar nu apuc să pun întrebarea, pentru că ușa se izbește de perete și mă bucur că nu eram încă lipită de ea. În pragul ei stă Darren și știu de ce a venit, mai ales după ce-i văd expresia alarmată:

-- Timpul s-a terminat. Trebuie să plecăm, urgent! --