Dacă te-aș mai avea o dată

10. Pregătiri, invitații și rochii de mireasă

            Zilele ce au urmat fuseseră incredibil de încărcate. Toată lumea se foia în jurul meu, dorind să ajute, dar mai mult mă încurcau. Începusem să am remușcări, întrebări în legătură cu decizia de a mă căsători. Mai aveam atât de puțin, și totuși părea atât de mult. De fiecare dată îmi aminteam de ce am început a mă dedica relației. Asta trebuia să fac. Deja am decis. Trebuia să merg înainte.

           Alec era în al nouălea cer. Cu părinții săi mereu lângă el, situațiile puse la punct și următorul pas în viață, se simțea împlinit. Cânta de dimineața până seara, făcea curat și mă ajuta să pun la punct ultimele aranjamente. Invitațiile le trimisesem de ceva timp și primisem confirmările, cu excepția prietenei mele din Anglia care se supărase pe mine că nu am plecat din țară. Nu era mare pierdere. Cu asta îmi dădeam seama și cine era într-adevăr alături de mine.

           Din apartamentul propriu de la București ne mutam imediat după nuntă. Totul era stabilit. Documentele fuseseră semnate, iar casa de la Constanța era, de asemenea, în vizorul nostru. O vizitam în fiecare weekend pentru a fi siguri că totul era în regulă.

            Viața părea atât de minunată. Cu toate acestea, nu mă simțeam bine. Presimțeam că ceva va strica întreaga atmosferă frumoasă. Nu pot să explic ce am simțit. Era acel sentiment vag ce îți încleștează inima. Ghemotocul acela de emoții ce te face mereu să te întrebi dacă procedezi corect. Citisem undeva că oamenii sunt astfel concepuți încât starea lor naturală să fie una de pace pură. Cu timpul, am fost obligați să ni se schimbe această stare, deci ego-ul propriu a luat conducerea întregului organism. La început, ego-ul era prezent doar pentru a ne alerta în privința unor lucruri precum durerea. Însă, începând să îl folosim inconștient din ce în ce mai mult, acesta ne-a acaparat încât acum suntem dependenți de ego-ul nostru. Nu ți s-a întâmplat niciodată să vorbești de unul singur cu acea voce interioară din minte? Nu ți s-a întâmplat să vrei să faci ceva, dar acea voce să îți zică „Te vei răni! Îți va pricinui durere!"? Acela este ego-ul. Și uneori, ne strică fără să ne dăm seama.

            Aici intervin meditațiile zilnice. Aici intervin ședințele de yoga și de liniștire a minții. Când am înaintat în vârstă, am conștientizat cât de important era să am grijă și de această parte a mea. După fiecare meditație mă simțeam mai liniștită, mai conectată cu propria mea persoană. Simțeam timpul prezent fără să mai mă gândesc la trecut sau viitor.

            Este minunat când înveți lucruri noi chiar și după ce crezi că ai învățat de toate. O veche profesoară de a mea îmi spusese că oricine zice că știe tot dintr-un domeniu, nu știe nici pe jumătate. Este practic imposibil să cunoști fiecare detaliu, fiecare cifră, fiecare act dintr-o specializare. Mereu e loc de mai bine și de mai multă informație.

            Mi-a plăcut să fiu o persoană intelectuală. Speram să fac parte din înalta societate odată și odată, și să pot arăta că o fată simplă poate deveni o doamnă înzestrată. Voiam să obțin asta prin propriile puteri. Nimeni și nimic nu mă putea opri.

            Și dacă iubirea te poate face să te răzgândești, să te întoarcă din drum când viața îți este mai dragă? Avusesem colege de liceu ce s-au dedicat într-un totul iubirii, încât s-au uitat pe ele însele. Deși doreai să le aduci la mal, ele refuzau. Erau pierdute. Și poate că nu erau pierdute după iubirea ce și-o închipuiau, ci doar după memoriile persoanei trecute.

             Îmi plăcea să inspectez lumea. Vorbeam rar. Mereu am vorbit destul de rar cu lumea. Stăteam în spatele clasei. Observam. Nu mă băgam în vorbă. Mi se părea inutil. Nimeni nu-mi împărtășea aspirațiile, convingerile, temele despre viață-moarte și distrugere. Mi se părea că eram mai matură decât toți laolaltă. Când eu voiam să vorbesc despre teoria existenței și a provenirii sentimentelor omenești, cei din jurul meu căutau un loc de distracție și deliberare fizică.