Dacă te-aș mai avea o dată

12. România

           Să mă întorc în România după mini-vacanța de lucru din Germania a fost ca un duș rece pe timp de iarnă. Sentimentele îmi erau amestecate: parcă voiam să mai stau și să explorez împrejurimile, dar parcă îmi doream și să mă întorc acasă cât mai repede. Îl sunasem pe Alec să îi zic că imediat decolez, însă nu îmi răspunse la apel. Nu știam cu siguranță cum era diferența de fus orar între cele două țări, așa că nu am mai insistat. Poate dormea, poate era la lucru și nu putea răspunde. Nicidecum nu m-am gândit că s-ar fi întâmplat altceva.

           Când am plecat de la hotel, toate privirile au fost din nou ațintite asupra mea și a lui Cristian. De data aceea am ales să îmi pun ținuta office, deoarece mi s-a părut că dădea mai bine cu îmbrăcămintea lui. Nu mai voiam să fim ca Stan și Bran, exact ca și atunci când ajunsesem acolo înainte cu 2 zile. Recepționera ne luă cartela camerei noastre și îi surâse cu o fluturare din gene brunetului de lângă mine, motiv pentru care am început să râd de el și de toate cuceririle de care avusese parte în Germania.

           — Lasă că și tu ai fost scumpă dacă ți-a oferit babalâcul acela 100 de euro, replică acesta triumfător.

           — Ești un nebun! am exclamat, fiind puțin amuzată.

           Și uitasem de ceea ce se întâmplase la conferință, chiar dacă totul avusese loc înainte cu o zi. Am ales să îmi încui toate amintirile negative într-o cămăruță ascunsă din adâncul minții, ca sa nu mai am niciun contact cu ele. Îmi provocau o durere sufletească imensă, iar dacă singurul mod prin care a trece peste era să mă prefac că  niciodată nu au existat sau să fac haz pe seama lor, o făceam cu cel mai mare drag. Era ceva copilăresc, dar fiecare persoană are metodele proprii de a trece peste scene brutale.

           Când o persoană se simte rănită pe interior, refuză să se deschidă la exterior. Rămâne cu o rană ce supurează, înghițită cu totul în tristețe și speranțe deșarte. Lacrimile de durere sunt un tratament calmant, dar care nu persistă o eternitate. Pulsația sufletului atunci când face contact cu suprafața dureroasă a sentimentelor reprezintă explozia cutremurătoare ce desprinde cioburi de inimă. Și uite-așa rămânem descoperiți și fără apărare, niște valuri trecătoare ce se sparg la mal, urmate de altele.

           — La ce te gândești? mă întrebă Cristian, mușcând dintr-o plăcintă cu mere. Vrei și tu? îmi făcu semn spre delicatesa din mâinile sale.

           Am dat din cap negativ, încercând să ignor foiala din jur. Stăteam în avion contemplând la ce voi face pe viitor, la ce fel de persoană voi deveni mai încolo. Voiam să fiu cunoscută, să audă toată populația de reușitele mele și să reușesc să îi învăț secretul succesului. Aveam aspirații mult prea mari pentru corpul mult prea mic în care am fost pusă să trăiesc. Și totuși, mintea îmi era de zeci de ori mai dezvoltată pe partea profesională decât a multor oameni care deja dobândiseră experiență în domeniul meu. Singura problemă era că învățasem secretul succesului prin muncă, dar nu îl învățasem pe cel al vieții de familii și a componentei care conta cu adevărat. Puteai să ai bani, vile, popularitate, dacă tu seara mâncai singur în casa împopoțonată și îți serbai ziua de naștere cu televizorul.

           — Cum te mai simți după mahmureala de azi-noapte? râse brunetul, mimând îmbrățișarea nocturnă a veceului. 

           — Mă simt mult mai bine, am zâmbit, recunoscătoare că îl interesa starea mea de sănătate. Bine că mi-a trecut. Dacă mă vedea tatăl tău așa, cred că mă dădea afară!

           Acesta mai mușcă încă o dată din plăcinta care emana un miros de mere coapte și aluat bine dospit, împachetat într-o căldură ce scotea aburi încolăciți unul în altul. Ridică degetul arătător, pentru a aștepta câteva secunde să mestece, apoi se întoarse spre mine în timp ce puse plăcinta în servietă. Cred că el era singurul bărbat care în loc să își țină o tonă de dosare în servietă, își îndesa plăcinte și alte feluri de mâncare. Era haios prin faptul că nu îl interesa de părerea lumii și trăia după propriile reguli, sau mai bine zis după propriile pofte.