Dacă te-aș mai avea o dată

3. Conflicte și cereri în căsătorie

         Ceea ce am urât din tot sufletul meu, încă de la o vârstă fragedă, era să mi se spună ce să fac. Nu știu dacă toți oamenii sunt așa sau simt ceea ce simt eu, însă de cele mai multe ori mă enervez când vine vorba să fac un anumit lucru, dictat de altcineva. Alec a înțeles greu acest lucru, uneori chiar și după mai mult timp se confrunta cu această problemă. Încerca să mă rezolve, de parcă eram o mașină ce trebuia reparată ca să funcționeze după placul societății. Mă simțeam un fel de marionetă. Păpușarul jongla cu mine, mă punea să stau în picioare, apoi să râd, să merg ca o domnișoară și să dau din cap aprobator mereu. Uram asta.

         Nu mă înțelegea în totalitate, cum nici eu nu îl înțelegeam pe el în totalitate. Totuși, era ceva ce ne atrăgea reciproc. Îmi plăcea că mereu avea speranța aceea de copil. Totul va fi bine. O să rezolvăm problemele împreună. Ne iubim, ce altceva mai contează? Ce mai conta? Conta faptul că sufletele noastre erau unele lângă altele, dar totuși atât de departe. Mintea mea zburda pe dealuri pline cu flori, spre cer, spre Univers. Mintea lui nu voia să vadă mai mult decât lumea în care trăiam deja. Voiam să explorez, să ajut, să fiu eu fără ca cineva să simtă nevoia permanentă de a mă repara. 

         O situație de acest tip s-a întâmplat când, după vreo 8 luni de relație, am mers să îi cunosc bunicii de la țară. Eram atât de emoționată. Dacă nu o să mă placă, dacă vor vrea o fată mai harnică, mai vioaie pentru nepotul lor? Când am ajuns acolo, totul a fost frumos. Bunicii lui s-au comportat excepțional cu mine, dar situația a devenit mai puțin plăcută când seara Alec m-a luat la rost pentru faptul că nu aveam o ținută de doamnă. 

         — Te comporți ca un băiat! Ariana, te rog fi mai feminină. Nu se poate așa ceva, ești femeie! Îmi spui să mă duc acolo și acolo, nici nu te aranjezi...

          — Ce e rău în asta?! am izbucnit nervoasă. Ce e rău în a fi eu?

         Alec mă privi, dar avea o privire ca și cum aș fi fost o sticlă spartă pe care nu știa cum să o adune de pe jos. Își așeză palmele pe mâinile mele, dar mi le-am tras furioasă înapoi. Adrenalina îmi curgea prin vene, mai ca la un raliu de curse. Pentru prima dată chiar mă simțeam scoasă din sărite cu adevărat. 

         — Nu e nimic rău, scumpo! exclamă el, evident surprins de faptul că reacționasem, pentru prima oară, la replica lui. Doar că știi, și cei din familia mea spuneau că puțină feminitate nu ți-ar strica, și...

         — Hai, nu zău, m-am răstit. Vreau să plec înapoi la București!

         M-am ridicat tremurând de pe canapea, încercând să îmi adun toate puterile pentru a-mi duce decizia la final. Alec nu ripostă. El era genul pacifist, desigur. Mi-aș fi dorit ca în acele momente să mă fi făcut să nu plec, să îmi fi oferit motive pentru a sta alături de el cât ne-am propus, să... Orice. Orice, numai să fi văzut că îi păsa cu adevărat mai mult de mine, decât de părerile din familia lui. 

         În seara aceea am chemat un taxi să mă ducă la gară, pentru a merge la București. Tot drumul am sperat că mă va suna să își ceară scuze că încerca să mă schimbe constant în persoana perfectă pe care ar fi dorit să o aibă alături de el. Nu eram perfectă, dar sperasem că măcar ceea ce aveam îl va face fericit. Când însfârșit am ajuns la gară și am urcat în tren, mi-am deschis telefonul pentru ultima oară. Nu aveam nici măcar un apel pierdut. M-am uitat fugitiv pe peron, dar nu era nici urmă de Alec. În acel moment m-am lăsat pradă durerii, și am început să plâng ore întregi, până am ajuns la București. Deci, omul pe care îl iubeam nici măcar nu m-a sunat să mă roage să mă întorc, nici măcar nu i-a păsat dacă am ajuns cu bine. Nimic.