Dacă te-aș mai avea o dată

6. Amintiri din copilărie

             E greu să iubești. 

             Nu este imposibil, dar e greu. Dificultatea constă în lucruri pe care nici nu ți le-ai fi imaginat că ar conta: de la felul în care vă comportați, vorbiți, sunteți crescuți, până la cum vă asortați la îmbrăcăminte, mergeți și gândiți. Iubirea, practic, este un fel de muncă în echipă, iar dacă unul refuză să mai coopereze, întreaga construcție devine abandonată. De asemenea, pare a fi și un soi de ecuație chimică. Dacă două suflete nu reacționează între ele, reacția nu poate avea loc, și astfel nu poate rezulta iubirea. Tot așa, dacă substanțele din suflet sunt incompatibile pentru a putea forma o reacție,  iubirea din nou nu poate rezulta. 

             Cred că toată știința aceasta pe care trebuie să o învățăm când suntem mici, ne ajută în dezvoltarea personală și în înțelegerea vieții. Copilă fiind, nu prea am agreat știința. Mi se părea ceva deplasat, oribil de învățat, și pe deasupra, mult prea greu de cercetat. Eram, în schimb, pasionată de literatură, limbă străine, culturi, tot ce se putea pe parte umană, de aceea am și ajuns să fiu traducătoare. Partea aceasta este neimportantă în comparație cu ce am de povestit, dar totuși voiam să arăt că pe parcurs ne putem răzgândi și ne putem schimba direcțiile.

              Nu am fost nici copilul acela extrovertit care adoră să își facă noi prieteni. Eram un fenomen ciudat. Preferam să mă joc cu mingea singură în parc, sau să mă joc alături de părinții mei. Nu îmi plăcea să vorbesc. Eram o fire tăcută, rezervată, ce alegea să se distanțeze de cei din jur, chiar și la o vârstă fragedă.

             Intrarea în clasele generale nu a fost nici aceasta mai ușoară, și nicidecum nu m-a schimbat. Am devenit mai închisă decât eram inițial, mai speriată și foarte-foarte timidă. Fenomenul denumit bullying nu a refuzat să apară, fiind înconjurată de cuvinte urâte, batjocură, alături de tot ceea ce un copil nu ar visa să aibă parte. Țin minte că stăteam în bancă, îmi mâncam pachețelul pregătit de mama și mă uitam în gol. Nu deranjam pe nimeni, după cum am spus, nu prea comunicam. Doi băieți cu o fată din aceeași clasă s-au apropiat de mine tiptil, apoi mi-au aruncat lucrurile pe jos.

             — De ce ai face asta? a întrebat vocea mea pițigăiată, de copil.

             — Ești urâtă! Nu vezi? râse fata cu păr castaniu. Meriți lucruri ca tine!

             Nu știam cum să reacționez. La 10-11 ani, nu prea ai habar de cum să gestionezi o situație asemănătoare, iar faptul că învățătoarea nu era prin jur, era o adevărată problemă. M-am pus în genunchi, încărcată de o tristețe apăsătoare, încercând să strâng pixurile și creioanele care au sărit din penarul ușor murdărit. Acelea erau rechizitele mele preferate, iar faptul că acestea mi-au fost luate de părinții mei, valora foarte mult. Îmi venea să plâng, probabil de stânjeneală sau de orice a simțit inima mea de copil atunci, însă refuzam să vărs lacrimi.

             Când însfârșit am terminat de strâns de pe jos, în fundalul râsetelor celor trei, am vrut să mă pun pe scaun să continui a mânca. Un lucru pe care am uitat să îl spun este că nici nu răspundeam insultelor sau bullyingului, în general. Îmi era frică de ceea ce urma dacă o făceam.

             — Să nu scoți o vorbă nimănui, ai înțeles? se rățoi băiatul mai robust la mine. Nici doamnei învățătoare! Să vezi ce pățești dacă zici.

             Am dat din cap negativ și mi-am continuat prânzul. Știu că toți erau uimiți de inexpresivitatea mea, de faptul că nu le ofeream o reacție pe măsură pentru a se amuza și mai tare. De obicei, tipul acesta de oameni așteaptă o reacție, și nu un răspuns. Pot spune că a fost foarte matur din partea mea să rămân calmă, dar totodată calmitatea aceasta nu a fost rezultatul stăpânirii mele de sine, ci a faptului că așa îmi era firea. Deci, nu primeam un premiu pentru că eram victima-model.