Dacă te-aș mai avea o dată

2. Excursia

          Brașovul este un oraș minunat. În tot acest timp în care am stat la pensiunea de acolo, am văzut o groază de lucruri pe care le-am adorat din toată inima mea. Am cumpărat și un magnet de frigider, deoarece îmi pusesem în minte să iau unul din fiecare oraș vizitat. Locația mea favorită a fost cetatea Râșnov, mai ales atunci când am urcat sus de tot și am putut vedea orașul. Miile de locuințe de dimensiunea unor furnici, zgomotul orașului  ce nu se auzea de la o așa depărtare, absolut totul constituia un peisaj mirific. Natalie a fost de ajutor atunci când ne-a făcut o poză mie și lui Alec, apoi am schimbat rolurile pentru a-i face și ei, împreună cu George. Pe măsură ce înaintam, deveneam mai curioasă, mai energică, dădeam din mâini alert, râzând cu poftă la glumele prietenilor noștri. Am cumpărat până și o cordeluță cu niște urechi de pisică.

          — Oh, arăți ca o felină! râse Natalie cu poftă.

          — Nu mai spune! comentă George. Să nu zici că vrei și tu una, i se adresă lui Natalie.

          Din păcate, chiar acest gând i se infiltră în minte prietenei mele, apoi se năpusti bucuroasă la taraba cu cordeluțe-pisică. Veni înapoi încântată de produsul achiziționat, chiar cu el pe cap.

          — Femeile! șuieră Alec amuzat.

          După această mică excapadă, am luat un taxi și ne-am îndreptat spre castelul Bran, atât de reprezentativ pentru țara noastră. Acest castel era situat la mai puțin de 30 de kilometri de Brașov, iar istoria lui era una interesantă, cel puțin din punctul meu de vedere. Sigismund de Luxemburg îi oferă lui Mircea cel Bătrân stăpânirea castelului Bran, dar în anul 1427 devine proprietate a coroanei Ungariei. În 1920, regina Maria a României primește castelul Bran în dar, iar aceasta își pune în minte să i-l lase drept moștenire fiicei sale, principesa Ileana. Din păcate, când familia regală a fost expulzată din țară, castelul a revenit sub proprietatea statului român. Scurta istorie pe care o știam despre castelul Bran m-a făcut să fiu și mai fascinată de ceea ce vedeam, contopindu-mă cu persoanele care au trecut pe unde treceam eu, acum 100 de ani, și chiar mai târziu. Mă întrebam cum era dacă eu m-aș fi născut în locul reginei Maria, cum ar fi fost dacă eu aș fi deținut un castel atât de splendid, direct în inima munților.

          — Ariana, vino! Uite ce frumoasă e încăperea aceasta! mă strigă Natalie fascinată. Se zice ca aici și-ar fi petrecut principesa Ileana cea mai mare parte din timpul ei. Nu e uimitor?

          Am dat din cap aprobator, făcând poze pe furiș. Nu mai țin minte fix ce simțeam în momentul acela, dar știu sigur că era un fel de sentiment de fericire, împletit cu unul de curiozitate. Odată ce seara se lăsă peste noi, parcă luminile făceau ca peisajul să fie și mai scos din povești. Adoram lucrul acesta. Mi-am așezat capul pe umărul lui Alec și l-am întrebat cum se simte. Mi-a răspuns că este bine, deși a zis-o doar cu jumătate de gură.

          — La ce te gândești? l-am întrebat, în timp ce am încercat să fac un selfie.

          — Ar fi fost mai frumos de eram numai noi doi, atât.

          Am închis camera de fotografiat și m-am uitat după Natalie și George. Din fericire, nu erau prin preajma noastră. Am răsuflat ușurată și m-am apropiat de Alec, pupându-l ușor pe obraz. Degetele sale s-au împletit cu degetele mele, iar pentru un moment, chiar m-am simțit ca regina Maria, alături de regele ei, în castelul luminat de luna plină.

          — Nu am fi putut să le zicem nu, dragule. Plus, nu strică să petrecem Paștele cu cineva.

          Cuvintele mele nu au părut atât de convingătoare, dar Alec totuși m-a aprobat.