Dacă te-aș mai avea o dată

14. Înmormântarea

            Nu am mai povestit nimănui despre ziua aceasta și despre ce am simțit eu de-a lungul a celor douăsprezece ore. A fost cel mai urât sentiment din viața mea. Nimic nu ar putea să înlocuiască momentul înmormântării lui Alec.

          Este greu să îți iei rămas-bun de la cei dragi. Este greu să îi vezi pe toți cum plâng după tine, cum îți fac cu mâna de la depărtare și se iau în brațe. Dar e și mai greu să pleci și să știi că nu mai ai la cine să te întorci. Că persoana pe care ai lăsat-o în urmă nu te va mai putea aștepta acasă. Că e departe, undeva unde vei ajunge doar când îți este ceasul. Căci e moartă.

          Nu am vrut să las pe nimeni să vină cu mine acasă. Nici nu se mai putea numea „acasă". Acasă este acolo unde te așteaptă sufletul pereche, iar pe mine deja mă veghea din rai. M-am lăsat năucită pe pat, cu berea în mână, în timp ce mă jucam cu verigheta pe care mi-o pusese Alec în urmă cu câteva zile pe deget. Ce mai ironie! Cred că aș fi putut candida la cea mai scurtă căsătorie din istorie.

          Îmi reamintesc faptul că m-am pus pe spate, mi-am așezat perna sub cap și am început să număr cu calm în minte. Alec mă învățase cum să îmi mențin controlul în situații de criză. El mă învățase tot ceea ce știam. Nu puteam să nu corelez ceva cu prezența lui. Și totuși... am început să număr. Unu, doi, trei, patru, cinci... Pe la douăzeci, mi-a sunat telefonul. Soneria mea era cântecul relației mele amoroase, cel ce își pusese amprenta peste noi și care mă caracteriza atât de bine pe mine și pe Alec. Elvis știa să cânte, nu glumă.

          În mod normal, aș fi răspuns la telefon în pași de dans, dar de data aceasta lucrurile stăteau în mod diferit. Atunci a fost momentul în care mi-am lăsat sufletul să plângă pentru prima oară. Am strigat de durere. Am strigat cât m-au ținut plămânii, în timp ce lacrimile mi-au țâșnit în șuvoaie, de parcă ar fi așteptat un semnal anume. De ce noi, de ce noi? mă întrebam năucită. Deși am dorit să răspund apelului, nu am reușit. Mâinile îmi tremurau prea tare pentru a răspunde. Nu puteam să îmi duc degetele în sus și în jos pe ecran. Pentru mine era o sarcină prea grea.

          Simțeam cum rochița începuse să mă strângă, de parcă voia să îmi ia viața. Doamne, ia-mi-o acum, dacă asta înseamnă că mă voi reîntâlni cu el!

          Eram batjocura destinului. M-a jucat soarta în picioare pentru faptele pe care le săvârșisem în trecut. Cum aș fi putut da timpul înapoi să mă revanșez? Îl voiam pe Alec înapoi cu orice preț. Dar el era la morgă. Iar eu trebuia să pun la punct înmormântarea, în calitate de soție a lui.

          Tocmai când am vrut să strig încă o dată și să îmi rup materialui rochiței nefericite, telefonul îmi sună din nou. Nu știam ce număr din afara agendei mele dorea să mă contacteze cu atâta înverșunare, dar ca printr-o minune, am reușit să răspund.

          — Alo?

          — Doamna Petrov? răspunse cealaltă voce de la telefon.

          Am rămas stană de piatră. Cine, la ora asta, mă sună și îmi mai și spune pe noul nume? Emoțiile-mi erau amestecate ca într-o budincă nefăcută, ce se prelingea în stânga și în dreapta. M-am balansat și eu, întocmai ca o budincă, dând din cap afirmativ. Apoi mi-am amintit că trebuie să vorbesc, căci persoana de dincolo nu poate vedea semnele pe care le fac.

          — Eu sunt!

          — Sunteți acasă? continuă bărbatul, calm.

          — Da, sunt. De ce? întreb la rândul meu, complet confuză.