Dacă te-aș mai avea o dată

15. Împreună până la capăt

           Nu știam dacă era bine ceea ce făceam. Mă rugam ca Alec să îmi răspundă la scrisoare, dar trecuseră cinci zile fără niciun semn. Eu trebuia să plec în Londra. Aveam biletul, aveam bagajul gata făcut... aveam totul pregătit, mai puțin pe cel care îmi furase inima. Am plâns din nou, deși îmi promisesem că nu o să o mai fac în veci. Însă odată ce emoțiile te năpădesc, nu mai ai cale de scăpare. Te simți ca într-un vârtej plin de sentimente ce te cuprind unul câte unul până când devii prizonierul lor. Natalie mă încurajase că totul va fi bine și că probabil scrisoarea nu a ajuns la el încă. Dar oare așa să fie? Îmi doream cu ardoare să mai aud o singură urare de la el, chiar dacă nu era cea pe care o râvneam. Acceptam refuzul dacă îmi promitea că nu o să se oprească din a-mi vorbi. Era ceva special legat de Alec și nu puteam să-l pierd din viața mea pentru o copilărie.

           Când sosi ora de plecare, m-am uitat prin apartamentul abandonat cu o oarecare reținere. Nu l-am vândut, deoarece nu eram sigură dacă planul cu Anglia va funcționa întocmai precum îmi imaginam, dar totuși, lucrurile păreau șterse, fără niciun pic de viață sau culoare. Dulapurile erau golite de haine în totalitate, baia de machiaje și alte produse de igienă, iar perdelele erau trase peste ferestre, în așa fel încât să anunțe o plecare îndelungată a proprietarului. M-am lăsat în genunchi îndurerată de faptul că eu chiar plecam. Acum că mă aflam în fața faptului împlinit, nu mai îmi doream atât de tare să fac pasul acesta. Aveam biletul de avion în geantă, Melania mă aștepta cu sufletul la gură, însă parcă inima nu mă lăsa să părăsesc locul acesta minunat.

           — Vei rămâne o amintire plăcută, am șoptit în timp ce mângâiam pardoseala cu buricele degetelor.

           Deși nimeni nu era lângă mine și nici nu mă putea auzi, adevărul era că îmi luam rămas-bun de la Alec, în taină. Nu am avut parte de o ultimă revedere cu el prin care să ne putem destăinui la propriu, dar inima mea avea nevoie de o descărcare sufletească. Mă simțeam prea îmbibată în răni adânci sau mai puțin adânci, în folii de regrete ce se desprindeau cu un foșnet ascuțit de pe pielea mea, și multe alte sentimente deșarte. Am deschis balconul în care el obișnuia să citească veșnicele sale cărți filozofice, contemplând asupra orașului și străzilor de sub noi. Am zâmbit amar când mi-am amintit cum îi aduceam prăjiturile oribile preparate de mine, iar după ce acesta mă asigura că erau fenomenale, le dădea păsărelelor ce își făcuseră popas la noi. 

           O singură dată l-am prins făcând asta și mă simțisem destul de rănită, dar apoi am rămas recunoscătoare fiindcă nu le aruncase, ci le dăduseră unor animăluțe înfometate. Pe de altă parte, nu îmi rănise sentimentele în ceea ce privește abilitatea mea culinară, dar ar fi putut să îmi fi spus frumos că nu mă pricepeam. Țin minte că balconul era plin de vrăbii, porumbei și alte specii de păsări când intrasem să îl întreb pentru a doua oară dacă chiar îi plăceau prăjiturile. Șocul ce îmi traversă întregul corp a fost prea mare atunci când am observat silueta subțirică a fostului meu logodnic, ținând în mână o vrăbiuță ce se înfrupta cu nerușinare dintr-o felie de prăjitură gătită de mine. Când îmi observă prezența, ochii lui Alec implorau iertare pentru faptul că îmi ascunsese crudul adevăr, dar eu eram prea preocupată pentru a analiza fiecare pasăre de pe balcon.

           — Am gustat, dar nu... nu puteam, a încercat să se explice acesta cu obrajii roșii, înălțând vrăbiuța din mâini spre cer.

           Mititica își luă zborul ca la o comandă, apoi zburdă veselă în văzduh. Deși eram extrem de supărată că îmi ascunse detaliul acesta, nu mi-am putut stăpâni zâmbetul atunci când am observat un porumbel ce îi ciugulea colțurile cărții de filozofie pe care o citea în momentul respectiv. Văzând că în loc să îmi manifest supărarea, eu aproape râdeam, își întoarse privirea spre locul ce îmi stârnea amuzamentul incontrolabil.