Dacă te-aș mai avea o dată

13. Și acum?

           Durere. Asta am simțit săptămâni întregi, săptămâni în care nu i-am auzit glasul lui Alec nici măcar o singură dată, săptămâni în care nu am reușit să îl zăresc chiar dacă îl căutasem și la asociația unde lucra. Mă simțeam de-a dreptul pierdută în spațiu. Nu aveam cui să îi povestesc tot ceea ce simțeam în suflet, iar acest lucru m-a făcut să fiu și mai deprimată. Pe Natalie nu voiam să o împovărez cu milioanele de lacrimi, deși cunoștea situația, deoarece nu doream să îi îngreunez sarcina și să o îngrijorez cu poveștile mele eșuate de amor. Cristian nu mai vorbea cu mine. De fiecare dată când ne intersectam pe holurile firmei, își îndrepta capul în jos îmbujorându-se, mă saluta și își continua drumul. Se ținuse de promisiunea de a mă lăsa liberă și de a nu se mai amesteca în viața mea, deși vedeam cu câtă greutate se ducea să mănânce cu alți colegi de firmă pe care nu îi agrea atât de mult, sau chiar singur.

           Eram abătută. Tot ceea ce făceam zi de zi era să mă duc la lucru, să revin acasă cât mai târziu posibil și apoi să plâng pe canapeaua din living. Aceasta devenise noul meu pat, refuzând cu înverșunare să adorm în patul pe care îl împărțeam cu Alec. Încă îi puteam simți mirosul specific, iar asta mă dădea peste cap complet. Nici nu voiam să spăl cearșafurile. Erau o dulce alinare și o cruntă răzbunare în același timp. 

           Începusem să vizionez seriale și să mă îndop cu chipsuri sau popcorn, motiv pentru care am pus kilograme pe mine. Deși în majoritatea cazurilor situația este invers, foștii amorezi slăbesc până când vântul îi poate lua pe sus de unul singur, postura mea a fost una delicată. Mâncarea devenise noul meu refugiu prin care putea să simt doar delicatesele culinare și să uit pentru o clipă de durerea din suflet. Nu eram mândră de aceste kilograme în plus, țin să menționez. Din cauza lor începusem să mă cred urâtă, nedemnă de a mai trăi, urându-mă ireproșabil.

           Punctul culminant a constat în momentul în care, încercând să-mi pun blugii preferați pe mine, am observat că hainele ce odinioară îmi erau bune, atunci îmi erau prea strânse. Mi i-am aruncat prin casă nervoasă, apoi am început să țip de durere. Nu era numai durerea de a vedea în ce hal am ajuns fizic, ci mai mult psihic. Mi-am dat seama că fără sufletul pereche pe care l-am neglijat atâta timp, eu nu puteam funcționa cum trebuie. 

           Într-o zi, m-am trezit extrem de deprimată. Nu e ca și cum nu am fost deprimată tot timpul, dar atunci a fost ceva și mai intens, deoarece în acea zi eu cu Alec ar fi trebui să ne apucăm de umblat prin București pentru pregătirile de nuntă. Nu îmi dădusem jos inelul de logodnă. Îl țineam acolo, în speranța că odată când veneam de la firmă, aveam să-l prind în vreo cameră cântând la chitară sau așteptându-mă cu clătite. Eram obsedată de a ține în palme și ultimele firimituri ale relației. Dar cine nu ar fi? Când vezi că unica persoană cu care ți-ai pregătit întreg viitorul fuge mâncând pământul de tine, cum te-ai simți? 

           Țin minte că mă trezisem cu lacrimi în ochi, mâncasem o oră întreagă tot ce am găsit prin frigider, apoi m-am dus în baie să mă spăl pe dinți. Dezgustul cu care mă uitam în oglindă la propria persoană era inimaginabil. Fața începuse să-mi fie rotundă ca o minge, deși înainte aveam o construcție a oaselor proeminentă, atrăgătoare. Brațele-mi suple se transformaseră în două membre ucigașe, genul acelora pe care le vezi la persoanele care suferă de vreo boală. Nu o ziceam cu răutate, dar eu însămi păream bolnavă. Păream putrezită pe dinăuntru, iar acum mirosul de putrefacție se revărsa la exterior.

           Fără să mă gândesc, am dat cu pumnul în oglindă, urlând de durere. Nu urlam din cauza că cioburile de sticlă îmi răniseră mâna ce era acoperită în sânge proaspăt, ci din cauza rănilor sufletești pe care mi le cauzasem singură. Ca un val al mării, cioburile au început să se reverse în toată baia, căzând răzlețe pe gresie. Lichidul roșu îmi șiroia alert printre degete, picurând periculos de mult în chiuvetă. Era o imagine înfricoșătoare de-a dreptul. Și cel mai rău era că nu mă îngrijoram de ceea ce mi s-ar putea întâmpla. Am pășit înafara băii fără să curăț podeaua, apoi m-am așezat din nou pe canapea ca să plâng.