Dacă te-aș mai avea o dată

8. Insula Ovidiu

            Ultima zi din vacanța noastră am petrecut-o pe insula Ovidiu, situată la 500 de metri depărtare de Mamaia. Inima mi-a fost pe loc cucerită, încă de când am făcut primul pas pe vapor pentru a ajunge la destinație. Acesta era acoperit de o culoare albă lucitoare, în contrast cu apa învolburată. Scaunele și mesele erau ca marmura, iar șervețelele împachetate triunghiular, pătate de o nuanță roșiatică. Aș recomanda această insulă tuturor care urmează să viziteze stațiunea Mamaia. Este îmbibată în basm, verdeață, iar restaurantul e de-a dreptul profesional, pregătind bucate alese.

              Primul lucru pe care l-am observat odată ce am ajuns pe insulă a fost mirosul puternic de alge. Pretutindeni te urmărea mireasma specifică acestora, iar sunetul animalelor care săreau fericite de pe un copac pe altul te entuziasma să explorezi în continuare cerculețul izolat de pe la lac. Adoram faptul că puteam să-mi imaginez că fac parte dintr-un roman exotic. Poate în momentul acela eu eram femeia cu rochie colorată pe ea, și Tarzan urma să apară de după un copac, apoi să rămână înmărmurit de frumusețea pe care o aveam. Îmi venea să îmi las toate politețurile și să mă cațăr în arborii falnici,  apoi să fug printre tufișuri și să plonjez în apă. Poate, cine știe, dacă nu era atât de multă lume lângă noi, o și făceam. 

               — Îți place? mă întrebă Alec, emoționat. Am citit despre locul acesta într-un pliant din hotel. Speram să arate ca și în poze.

               Am zâmbit, înțelegând la ceea ce se referea. De multe ori când vedem ceva într-o poza, nu coincide neapărat cu realitatea. Dar în cazul acestei locații, realitatea era de zeci de ori mai captivantă decât pliantele din hotel. Deși îmi petrecusem ore bune prin stațiunile din România, niciodată nu auzisem de aceasta. Poate era ceva nou deschis, îmi spuneam în minte. Detaliile erau prea puțin importante atunci.

                — Este minunat, i-am răspuns, plină de o adorație față de natură. Niciodată nu am crezut că voi ajunge pe o insulă. Mereu părea o dorință atât de copilăroasă.

                — Mă bucur că acum dorința ți-a devenit realitate, mi-a replicat, pupându-mă ușor pe frunte. Datoria mea este să te fac fericită, continuă Alec, strângându-mă de mână cu iubire.

                Datoria mea este să te fac fericită, îmi răsună răspunsul lui în minte. Oare fericirea este o emoție pe care oamenii din jurul tău ți-o pot stârni la comandă, sau aceasta poate să se infiltreze în suflet numai când tu îi permiți asta? Am trecut în viața mea prin atâtea evenimente nefericite, încât uneori îmi puneam o barieră între mine și fericire, deoarece doream să iau o pauză de la încă un sentiment în plus din punguța sufletului. Pe parcurs am aflat că dacă nu îți permiți să fii fericit, niciodată nu vei putea atinge pragul fericirii. E ca și o dietă. Deși râvnești ciocolată, nu o mănânci. Acesta era cazul meu.

                 — Putem să stăm la marginea insulei, să ne uităm la apă? l-am întrebat, preferând să îmi adun gândurile într-un loc mai retras.

                 — Orice îți dorești! mă liniști Alec, mergând după mine printre copaci.

                 Normal. El era tipul bărbatului gentleman: făcea orice îmi doream și mă iubea cu ardoare. Spera să îmi deschidă sufletul, să mă deschid față de el, iar pentru asta mi se punea în genunchi la orice pretenție. Mă întrebam dacă era corect cum mă comportam cu el. Apoi mă întrebam dacă era corect cum se comporta și el cu mine.  În loc să fim la mijloc, să avem același echilibru, unul era la polul sud — plin de dragoste și fericire —, iar altul era la polul nord  — plin de resentimente și distanță.