Dacă te-aș mai avea o dată

Epilog

       Soarele pătrundea ușor prin fereastra deschisă. Mirosul de sare, specific Mării Negre, se juca cu simțurile mele. Chiar și după atâția ani, eram absolut îndrăgostită de mare și de povestea pe care aceasta mi-o amintea.

      Stăteam în balansoarul din living, legănându-mă înainte și înapoi într-un ritm domol. Mai atingeam din când în când pervazul fierbinte, pentru că îmi plăcea acea senzație de arsură dulce. Totuși, deja mâinile îmi tremurau. Nu mai aveam aceeași stabilitate, iar în unele momente nici nu mai puteam simți bine senzația de căldură sau răcoare puternică.

     Câțiva pași de sus se coordonau cu clinchetele copiilor de lângă mine. Într-un final, Elena ajunse și ea în living, ținând-o pe micuța Maria în brațe.

     — Mamă, ai terminat de povestit sau iar o iei de la capăt? mă întreabă aceasta, dând alert din picior. O să ajungă să învețe povestea vieții tale pe de rost, serios acum.

     — Ce rea te-a făcut maică-ta, nu-i așa? i-am replicat, scoțându-i limba.

     Am învățat să mă bucur de viață, încetul cu încetul. După cinci ani de durere, am reușit să mă duc de una singură în parc și să mănânc shaorma. Nu am mai dormit în pijamalele dăruite de Alec, dar le-am ținut într-un loc ferit în care mai merg când am nevoie de alinare. Am început să am grijă de mine, fiindcă știam că și el și-ar dori să îmi continui viața. Mă gândeam la o posibilă relație pe viitor, dar conștientizam că nimeni nu ar putea să atingă iubirea pe care i-am purtat-o lui Alec.

     Într-o zi, stăteam pe banca din parc, mâncând shaorma. Cred că am menționat de atâtea ori că mânânc shaorma, încât oamenii care citesc asta consideră că am o greutate nesănătoasă, dar vă asigur că nu e așa. M-am născut cu un metabolism rapid, vântul mă poate duce la fel de lin precum o pasăre, indiferent de gustările mele.

     Revenind, stăteam acolo și îmi savuram prânzul, când un domn s-a apropiat cu un zâmbet larg de banca mea. Inițial nu mi-am dat seama cine e, dar apoi amintirile m-au năpădit ca un vârtej.

     — Cristian!

     — Ariana, nu pot să cred că am dat de tine aici! Ce mai faci, cum mai ești?

     Am ajuns să vorbim o oră întreagă despre ce s-a întâmplat în viața noastră de când nu ne-am mai contactat. El își deschisese propria firmă de afaceri; totul mergea bine. Nu avea relație, încă îi era frică să încerce după tot ceea ce a pățit în trecut și, în plus, nu găsise pe nimeni care să merite o încercare. Făcuse pace cu tatăl lui, deși nu mai au putut să aibă o conexiune la fel de puternică. Dorea să se stabilească la Constanța, deoarece avea aspirații în a lega afaceri maritime cu turcii.

     Apoi veni rândul meu. I-am povestit cum am trecut de la durere la acceptare, apoi la vindecare. I-am zis cum am dat naștere unui băiețel extrem de frumos și de gingaș, căruia i-am pus numele Ștefan Petrov. El era la grădiniță atunci și încerca să împace pe toată lumea când se certa, la fel cum făcea tatăl său. Uneori mă întreba unde e tata. Încercam să evit subiectul. Era prea mic să înțeleagă. În sfârșit, doream să îmi caut jumătatea pierdută. Poate într-o zi urma să o găsesc. Ca și loc de muncă, mi-am deschis propriul birou de traduceri care mergea extrem de bine. Mai făceam voluntariat la o asociație din Constanța.

     — Îmi pare bine că te-am văzut, Ariana! mi-a zis Cristian la sfârșit. Dacă vei vrea odată să ieșim împreună undeva, sună-mă. Poți să îl aduci și pe Ștefan. Mi-aș dori să îl cunosc.

     De data aceasta l-am sunat. Și așa a început o nouă poveste de dragoste.

     — Dar buni, mă trezi din visare una dintre nepoate, cu cine seamănă mai bine tata?