Dacă te-aș mai avea o dată

11. Ultima noapte împreună

            Weekendul. Cine nu adoră weekendul cu somnul dulce până aproape de după-masă, programul extrem de restrâns și relaxarea continuă?

            Pentru mine era ultimul weekend înainte de a mă căsători și de a-mi purta numele de Ariana Petrov. Oarecum îmi părea rău de numele meu de fată. Mă obișnuisem cu el. Îl avusesem atâta timp. În orice caz, era cea mai mică problemă a mea.

           Mă aflam în dormitorul casei din Constanța și priveam liniștită valurile care pocneau la mal. De la balconul etajului puteam observa cu ușurință Marea Neagră și plaja întinsă. Era atât de îmbietor să îți bei ceaiul de dimineață pe balcon și să contemplezi asupra vieții. Priveam marea ca pe o încercare și ca pe un mod de a mă destinge. Nu puteam să observ unde se termina, era imensă, la fel ca și sufletele omenești.

          Recunosc, îmi era oarecum dor de agitația eternă a capitalei, dar ceva mai liniștit era mereu binevenit. Alec încă dormea. Am închis ușile balconului cu grijă ca să nu-l trezesc, apoi am coborât cu pași tiptili spre bucătărie să pregătesc micul-dejun. Îmi plăceau la nebunie clătitele americane peste care puneam un strat de unt de arahide. Era rețeta mea favorită, dar și al lui Alec. Am început să mă foiesc printre blaturile mobilei de bucătărie până am luat tigaia cea bună și am început a prepara delicatesele.

          La început nu am fost fană a gătitului. Nu eram înzestrată cu cine știe ce în arta gătitului, dar cu timpul a început să îmi placă procesul. Nu și procesul de curățare, totuși. Era epuizant.

          Mi-am pus muzică la căști să nu fac zgomot puternic și am început să dansez pe ritmul lui Ed Sheeran și a piesei Galway Girl. Era una dintre piesele mele favorite, deoarece obișnuiam să dansez pe ea cu Alec la fiecare aniversare a relației noastre. Constituia un mijloc ce ne unea, ce ne contopea, și știam că orice cuplu are o melodie aparte ce le amintește de ei.

          Fiecare cuvințel îmi ajungea la inimă, rotindu-mă prin întreaga bucătărie cu clătitele și untul de arahide. Făceam un pas la stânga, apoi unul la dreapta, până când am dat de scările ce duceau spre etaj. Deși Alec trebuia să fi dormit, am putut observa picioarele goale la capătul scărilor, apoi fața lui zâmbăreață când mi-a văzut energia de dimineață.

          —Cineva este într-o stare bună, a concluzionat el.

          —Cineva ar fi trebuit să doarmă, i-am răspuns mijindu-mi ochii.

          Alec înaintă spre mine și îmi luă borcanul cu unt de arahide din mână, apoi se așeză în fața aragazului asupra căruia stăteau straturi de clătite arse și uitate de mine în timpul dansului.

          —Pe asta tu o mănânci, arătă spre clătita neagră.

          —O împărțim, am zâmbit copilărește, fiind conștientă că aș fi dat la boboci dacă aș fi mâncat toată negresa aceea bătută de viață.

          Alec oftă scurt și mă aprobă, apoi îmi făcu semn să mă așez la masă până când el prepara celelalte clătite. Se pricepea. Acesta făcea majoritatea felurilor de mâncare din mica noastră familie și adoram experimentele sale. Uneori îl întrebam de ce nu voia să își ia un job ca și bucătar, dar de fiecare dată îmi răspundea că îi place prea mult să lucreze cu copiii. Nu îl condamnam. Micuții de la asociația ARCADA îl iubeau de la cer până la Pământ. Când au aflat de faptul că avea să se mute și să predea locul său de muncă altcuiva, aceștia au plâns zile întregi. În ultima zi de lucru, toți copiii l-au îmbrățișat și l-au obligat să promită că îi va vizita din când în când. Avea inimă bună, așa că a acceptat.