Dacă te-aș mai avea o dată

7. Vânătoarea de case

           De când eram copilă avusesem anumite viziuni despre cum ar trebui să arate o casă perfectă, mai precis viitoarea mea casă. Îmi concepusem o clădire cu etaj, conturată de o culoare caldă și o grădină imensă, împodobită cu flori și un leagăn modern. În interior doream să asamblez totul ca și în străinătate, cu un living legat de bucătărie, ca mai apoi dormitoarele să fie la etaj. De asemenea, în camera mea și a soțului meu râvneam după o terasă unde puteam să iau micul-dejun în bătaia soarelui, pe timp de vară. Știam că erau doar vise, cu toate acestea îmi permiteam să visez în continuare. Îmi dădea o stare de bine să mă transpun situației acesteia măcar în mintea mea, dacă nu se putea în realitate.

           Cea mai mare frică pe care am deținut-o a fost să îi spun lui Alec faptul că nu voiam să mă stabilesc permanent în București. Deși aveam un loc de muncă bine plătit, prieteni buni și o viață aproximativ împăcată în capitală, marea și orașul Constanța mi-au fost mereu la inimă. Încă de când m-am născut, părinții mei m-au dus anual la mare. Cu timpul, am început să mă îndrăgostesc la propriu de valurile ce mi se spărgeau la picioare, de pescărușii ca spuma laptelui sau de locatari.. Mi se părea ceva uimitor să trăiești la litoral. În același timp cu conceptul meu asupra casei, îmi doream ca aceasta să fie așezată astfel încât să am vedere la mare.

           Alec nu avea nici cel mai mic habar despre planul meu, și cu atât mai puțin aveam eu despre al lui. Niciodată nu mi-a împărtășit dorința de a pleca din București, dar nici cea de a locui permanent acolo. Era un mister învăluit în muguri de ciocolată, deoarece la exterior era atât de gustos, însă înăuntru atât de vag și necopt. Într-o zi, am decis să port această discuție cu el. Mi se părea ciudat să mă căsătoresc peste doar câteva săptămâni și să nu știe că aveam de gând să mă mut în Constanța. 

           — Dragule, putem vorbi despre ceva important? l-am întrebat, intrând în bucătărie.

           Acesta gătea cina. Era învăluit din cap până în picioare în picături de transpirație, deoarece stătea lângă cuptorul fierbinte. Încerca să prepare o rețetă nouă ce o văzuse pe internet, dar nu eram sigură că va ieși întocmai cum și-ar fi dorit. M-am așezat pe scaunul negru închis, sperând să pot duce conversația la bun sfârșit. Nu voiam să stric totul, dar nici nu voiam să-mi pun capăt viselor. Este normal să ai aspirații și să vrei să le împlinești, iar dacă persoana de lângă tine își dorește lucruri diferite față de tine, înseamnă că pur și simplu nu ați fost făcuți unul pentru altul, iar asta este în regulă. Se întâmplă. Doare la început, dar cu timpul devine clar ca lumina lunii.

           — Sigur, mi-a răspuns pe un ton calm. S-a întâmplat ceva? Te-a sunat mama sau ceva?

           După petrecerea de ziua lui, părinții acestuia nu au mai sunat deloc să vadă ce face, respectiv ce facem. Nu aveam habar nici măcar dacă se vor afișa la nuntă. Era o ceață densă. Cu toate acestea, Alec își verifica telefonul zi de zi, în speranța că poate se vor îndubleca. Eu una mă simțeam vinovată. Toate lucrurile urâte din viața lui se întâmplau din cauza nechibzuinței mele. Faptul că le-a spus ceea ce am făcut în trecut a fost total normal; nu l-am condamnat. Și eu aș fi făcut la fel de eram în locul lui. Doar că mă durea să știu că proprii mei socrii mă vedeau ca pe o necurată ce i-a sucit mintea fiului lor.

           — Nu, nu a sunat. Îmi pare rău, am răspuns ușor întristată.

           Alec dădu din cap ascultător, încercând să își facă de lucru cu spălatul vaselor. Întreaga încăpere mirosea a delicatesa pregătită de el, deși se putea prinde din urmă și un iz de mâncare arsă. Nu am comentat. Eram conștientă că se dădea peste cap să iasă totul bine, deși în ultimul timp se simțise destul de prost.