Sunt Aici Pentru Tine Pentru Totdeauna - drarry

Verișorul meu de la țară

Este vineri. A venit ziua în care trebuie să vorbesc cu doamna profesoara McGonagall să pot să merg la magazin pentru proiect. Poate că nu ar fi trebuit să îi zic lui Draco că o să mă lase sigur, pentru că acum nu mai sunt așa sigur... Ee, lasă că poate... poate.

În momentul acesta sunt în baie și mă spăl pe dinți. Îi aud pe Hermione și pe Ron vorbind:

-Doar eu am observat că Harry nu ne spune mai nimic?

- Nu știu ce să zic Ron și eu am observat... Eu m-am gândit că..  Nu mai contează, este foarte copilăros...

-Spune! Ce?

-Păi... El nu ne cunoaște... Adică pentru el suntem ca niște străini. Nu mai ține minte nici-o amintire cu noi. Dacă îl întrebi cum ne-am întâlnit nu știe! Și de asta cred eu că... adică poate nu are încredere în noi... Nu mai contează, uită, e o prostie!

- Eu nu cred ca e așa o prostie... Cred că ai dreptate...

-Mda, poate mă înșel dar totuși...

Atunci ies din baie și discuția lor se încheie brusc.

-Te așteptăm la masă, Harry! îmi spune Ron și cei doi dispar din cameră.

Oare chiar așa e? Chiar nu vorbesc cu ei? Păi ce e drept nu pot să fac o comparație cu relația noastră înainte să îmi pierd memoria. Urăsc poțiunea asta, nu mai rezist cu ea. Mă îmbrac și ies și eu.

Pe hol mă întâlnesc cu infirmiera. Încerc să trec pe lângă ea pentru că chiar nu aveam chef de vorba. Știți momentele acelea când nu aveți chef de nimeni și vreți doar liniște pentru că oricum e gălăgie în mintea voastră? Acesta era unul din acele momente.

-Potter! îmi spune ea. Eu mă întorc încet spre ea și pun un zâmbet fals pe fața.

-Da?

- Am o veste extrem de bună! îmi zice cu zâmbetul pe buze.

- Ce?

- Nu ați simțit parcă în ultima vreme că știți anumite informații noi? Parcă le știați și nu vi le-a spus nimeni, îmi spune ea într-un mod artistic, ce nu-i era în fire. Ce face binedispunerea din oameni...

Și atunci stau puțin și mă gândesc. Nu țin minte sa îmi fi spus cineva că Draco e poorblood de exemplu și totuși știam. Bine, nu e chiar așa de greu de ghicit la criza pe care a avut-o, dar în fine. Eu dau simplu din cap și o ascult in continuare.

-S-ar putea să vă recăpătați câteva amintiri, sau chiar mai bine, să vă recăpătați memoria de tot până la sfârșitul anului. Am refăcut niște calcule și sunt 46% șanse să vă recăpătați toată memoria înainte de sfârșitul anului.

-A... spun eu fără entuziasm. Acel 46 parcă a stricat tot.

-Am vrut să vă spun în caz că știți ceva și nu știți de unde știți acel ceva și... în orice caz, te las, nu te mai rețin că să poți merge la masă, îmi spune aceasta, dar eram deja prea departe, dădeam colțul.

Asta cred că e o veste buna, nu? Nici nu știu. Într-un fel parcă mi-e frică să îmi recapăt amintitele, de parcă sunt înfricoșătoare și foarte grele de ținut.

Pe hol o zăresc pe doamna profesoară McGonagall de data asta. Îmi fac curaj și ce o fi o fi.

-Buna dimineața! spun binevoitor.

-Buna dimineața, domnule Potter!

Cuvintele parcă îmi stăteau în gat. Mă tot întreb dacă să îi spun sau nu. Nu cred că am nimic de pierdut.