Dragostea e o Poveste Veche

Epilog

Mihai

      10 ianuarie. Ziua în care fericirea mea a dispărut, odată cu ea.

     Mă aflu acum în fața mormăntului ei și ma uit la chipul ei angelic de pe piatra funerară și sufletul mi se umple de dor.

     Este ca și cum ar fi în fața mea, dar la 2 metri sub pământ. Și asta mă distruge.

    Storm și Sevy s-au oferit să vină cu mine. Am acceptat.

     Storm și-a primit finalul mult așteptat, îi imediat m-a luat în brațe. Pe cât de rece și lipsită de sentimente vrea să pară, pe atât de sensibilă și grijulie este.

    Are o inimă bună, capabilă de foarte multă iubire. Și asta mă duce cu gândul la cea din fața mea care înca îmi zâmbește neclintită. Ca de fiecare dată.

     Nimeni nu m-a iubit la fel de mult ca tine, gândesc.

    Nu are rost să vorbesc. Ea oricum mă aude. Cuvintele nu își au rostul.

    Fetele sunt la ceva metri depărtare. Le vezi, nu?

   Pufnesc.

    Evident că le vezi. Mereu ești cu mine. O simt.

    Mă aplec și mângîi încet piatra neagră sub care zace iubirea vietii mele de exact 3 ani.

    Îmi păre rău că nu am putut să te iubesc cum trebuie în viața asta. O să mai încerc odată în următoarea

    Închid ochii și inspir adânc mirosul puternic de orhidee. Iubea orhideele.

    Fetele s-au apropiat la un moment dat și au lăsat câte o floare amărâta pe mormântul ei apoi au plecat. Ce altceva puteau face? Sevy a urâto și Storm nu a cunoscuto niciodată.

    Mă apucă dintr-odată un râs din acela de om normal care a ajuns la capatul puterilor. Râd pentru că nu mai am lacrimi. Am obosit să îi duc dorul și m-am săturat  de regretele ce îmi mistuie sufletul.

    Nu mai pot, Alexa. Nu mai pot să te iubesc. Nu mai pot să mă amăgesc. Te-ai dus, m-ai părăsit

    Îmi trag nasul și îi mângâi încet zâmbetul. Poza asta mă ucide.

    Mie dor de tine.

   -Și mie!

   Îngheț o secundă cu degetele încă pe buze. Și îmi revin.

   -Nu ești decât o altă iluzie, rostesc încet.

   Și eu sunt sătul și de iluzii.

    Ridic capul în sus să dau de aceiași ochi albaștri ce mi-au bântuit întreaga viață.

    -Poate că sunt. Dar asta nu înseamnă că nu spun adevărul.

   Mă ridic încet în picioare și nu îndrăznesc să mă apropii. De ce? De frică să nu dispară. Asta e prima iluzie care nu dispare după 5 secunde.

     -Aveam atâtea să îți spun, mărturisesc.

    -Pot să îmi spui acum. Nu mă duc nicăieri.

   Astai bună!

    Nu îmi dezlipesc ochii de pe ea nici o clipă, pentru că nu știu când o să mai am ocazia să o mai văd vreodata așa, în toată splendoarea ei.

     M-am înșelat. Nu pot să nu o mai iubesc. O simplă vedenie și totul e la loc.

     Și am atâtea să îi spun. Dar cuvintele mi sau blocat în gât și nu le pot convinge să coopereze.

    Stau și o privesc. Asta e tot ce pot face. M-a vrăjit, ca în prima clipă când am văzuto.

     -Lumea noastră e frumoasă, îmi spuse ea. Suntem doar noi doi acolo.

   Și chiar așa e. Eram doar noi doi în cimitir.

    -Să nu crezi că am facut asta pentru că nu te mai iubesc. Te iubesc Mihai, ca în prima clipă!

    -Și atunci de ce m-ai părăsit...?

    Mă uimesc singur la cât de răgușit îmi e glasul. Și frânt.

     Oare chiar nu e reală? Chiar e doar o năluca din imaginația mea?

    -De ce te-am părăsit? Repetă întrebarea. Oh, dar nu am făcuto! Sunt mereu cu tine.

     Acum mi-am confirmat singur că ea chiar e mereu cu mine peste tot unde nu m-aș duce. Insa aveam nevoie sa o aud de la ea.

  O trag in bratele mele incet, de frica sa nu se evapore daca o iau prea repede. E inca aici. Ii managai pielea fetei cu miscari gingase. Nu dispare.
Nici nu imi pot aduce aminte cand a fost ultima oara cand inima mea a mai batut in halul acesta.

    Zâmbesc la gândul ăsta și îmi lipesc fruntea de a ei.

   -Sevy a avut dreptate, Alexa. Dragostea noastră chiar este o poveste veche.

     Atingerea fină a unei perechi de mâini pe fața mea mă liniștește și mă face să închid ochii automat.

    -Nu este veche, Mihai. Nici vorbă! Este o poveste fără sfărșit. Cu fiecare zi continuă să dăinuie în sufletele noastre și asta nu îi permite să se învechească. Nu mă uita, iubitule. Nu mă da afară din sufletul tău. Păstreazămă acolo! Dar nici nu mai suferi. Asta îmi fringe și mie inima.

    Dau din cap.

    Deschid ochii și rămânem așa, minute, zile, poate chiar și secole uitândune unul în ochii celuilalt fără să mai scoatem un cuvânt.

    Are dreptate. Mereu are. Nu mai pot suferi. Dar asta nu înseamnă ca nu mai trebuie să o iubesc..

Sfârșit

Nota autorului.

   Olaa! Da, uitați că călătoria aceasta lungă a ajuns și la un final :))

     Acum, nu știu ce așteptări ați avut de la această carte, dar vreau să vă spun ca eu una sunt fericită de rezultat!

     Recunosc, nu e cu siguranță printre cele mai bune cărți de pe platforma asta minunată, dar pentru mine chiar înseamna mult.

    Și da, sunt abia la început, e prima mea carte, dar am duso la bun sfărșit. Și sunt mândră de mine! Sper că și vouă vă place la fel de mult ca și mie.

   Și precum majoritatea scriitorilor, eu mă regasesc în toate personajele.
Dar Cristal sau mai degrabă Storm rămâne preferata mea, pentru că seamănă mult cu mine în unele privințe, sau din contră, are calități pe care eu nu o să le am niciodată. Și aici ajung la o dilemă:

Să îi continui, sau nu, povestea de dragoste?

   Voi ce spuneți?

    În altă ordine de idee vreau să vă mulțumesc mult tuturor pentru fiecare vot și fiecare susținere și fiecare comentariu drăguț. Acestea și m-au încurajat să continui cu această carte, pentru că sincer, nu m-am gândit niciodată că o să ajung până aici! Am avut câteva tentative să o las baltă și să renunț la scris. Partea bună e că nu îmi place să renunț așa ușor :))

    Toate cele bune vă doresc!