Dragostea e o Poveste Veche

Capitolul 1

   Totul a început acum cincisprezece ani de zile, într-o seară liniștită de vară. Mama mea trebăluia de zor în bucătărie într-ucât se apropia ora cinei, iar ea nici măcar nu pusese puiul la cuptor.

  Eu stăteam așezat cuminte pe iarba verde a curții și îl priveam cu admirație pe tatăl meu - un bărbat bine făcut și cu capul pe umeri. Acesta îmi explica, sau cel puțin încerca să mă facă să înțeleg marea importanță a plantării unui singur copac de nuc.

  -Băiete, ascultămă bine, pentru că ce urmează să îți spun nu este doar imaginația mea, este adevărul! Familia noastră a crezut întotdeauna în relația de prietenie dintre un copac și un urmaș.
Această tradiție a fost inițiată în perioada de după al Doilea Război Mondial, de către stră-stră-străbunicul tău, în semn de recunoștintă pentru că un nuc la protejat de gloanțele nemților. Plantezi un copac și el rămâne prietenul tău până la sfârșitul vieții, vă protejați reciproc și vă spuneți toate problemele. De aceea te-am lăsat pe tine, cu mâinile tale, să onorezi tradiția familiei.

  Eram un puștan de opt-nouă ani și nu înțelegeam pe deplin cuvintele tatălui meu. Cu toate astea, prinsesem ideea. Să plantezi un copac, o subțire crenguță ce într-o bună zi va deveni un falnic nuc, este important.

  Lecția de istorie a tatei a fost întreruptă odată cu sunetul puternic al unei mașini roșii.
Nici nu am mai stat prea mult la discuții. Am sărit repede în picioare și m-am urcat pe o stropitoare de lângă gard, pentru a vedea mai bine ce se întamplă.

  Tatăl meu deschise poarta de lemn pentru noile noastre musafire venite de foarte departe. Nu credeam că le mai văzusem până atunci, ceea ce era și adevărat.

  Cand am stat la masă în seara aia, am aflat de la mama că doamna ce tocmai coborâse din mașină era prietena ei din liceu.
Îmi plăcea de Kamelia! Și nu pentru că era doar frumoasă și elegantă. Acestea erau doar avantajele fiecărei doamne și domnișoare.

  Ce îmi plăcea la ea era că mă trata cu respect. Pentru ea nu conta ca abia îi ajungeam până la talie, întotdeauna știa ce să îmi spună ca să mă umflu în pene.

  Mai târziu am înțeles că toate aceste calități au fost moștenite de Alexa, fiica ei. Cred că nu o să exagerez dacă o să spun că era un înger venit din cer!

  Coborâse ultima din mașină, în toată splendoarea ei. Poate că eram eu de o șchioapă, dar știam să apreciez o fată deosebită atunci când o vedeam, și ea cu siguranță nici nu se compara cu celelalte fete din școala mea!

  Mă vrăjise în toate modurile posibile în care un băiețel ca mine putea fi vrăjit. Și acum țin minte: era îmbrăcată într-o rochie albastră până la genunchi, ce îi scotea foarte frumos ochii în evidență.  Câteodată stau și mă gândesc că ochii ei, erau darul suprem al mamei natură.

  Când era fericită, ei o acompaniua și se preschimbau în cerul senin al dimineții. Acel cer senin, când totul merge exact așa cum trebuie în viață. Doar oamenii împăcați cu ei înșiși pot vedea această boltă cerească. Atunci când ne-am privit pentru prima dată, ochișorii ei erau mai tulburi ca valurile furtunoase ale oceanului. Se vedea clar frica din ei, groaza unei vieți noi într-un loc nou. Asta m-a făcut și mai curios.

  Doamna Kamelia fu prima care făcu prezentările, iar la scurt timp apăru și mama toată un zâmbet. Era fericită să își revadă prietena din tinerețe.

  Nu știu ce se întâmplase atunci, poate că impulsul de moment, dar în secunda următoare m-am trezit față în față cu Alexa. Ea se speriase, evident, și fugi în brațele mamei sale. Eu nu înțelegeam de ce. Poate că tăcerea mea fu primul pas greșit, sau poate că zambetul tâmp ce nu mai dispărea de pe fața mea.

  -Dar ce mare te-ai făcut, voinicule! Ești așa cuminte și chipeș, un adevărat cavaler!

  Cuvintele Kameliei, ca întotdeauna, mă flatau și mă făceau să mă simt în centrul atenției. De aceea am și îndrăznit să zâmbesc arogant.

  -Bineînțeles! Dar eu sunt cel care trebuie să vă complimentez. Și dumneavoastră și Alexa sunteți foarte frumoase!

  Obrajii ei roșiră atât de drăguț atunci când cei mari începură să râdă. Nu știam ce găseau atât de amuzant, dar știam sigur că le-a plăcut. După complimentul meu, și ea prinsese puțin curaj, destul pentru a coborâ din brațele mamei sale.

  Am intrat toți în casă și ne-am așezat direct la masă. Intenționat mi-am tras scaunul lângă cel al Alexei. Părinții mei nu au comentat nimic, nici măcar atunci când zâmbeam cu gura până la urechi, dar eu îi puteam vedea cum își împart coate pe sub masă.

  Mama și tata erau mândri de odrasla lor cea cuminte.
Erau rare cazurile când mâncam cu atenție și fără grabă. Îi copiam fiecare mișcare a musafirei mele. Au răsuflat ușurați când m-au văzut cu tacâmurile în mână. Un moment de glorie pentru toate lecțiile lor de bune-maniere.

  Nu îmi amintesc nimic din discuțiile lor, fiindcă toată atenția mea era îndreptată spre partenera mea din dreapta. Mama gătea ca o adevărata profesionistă, și eu aveam grijă să îi recomand Alexei cele mai gustoase copturi.
Spre surprinderea mea, ea zâmbea. Nu o deranja deloc atenția mea. Ba din contră, părea să îi placă!

  La un moment dat, mi-am aruncat privirea spre fereastră și am constatat că încă nu se înserase de tot. Am cerut permisiunea de a merge în curte să îi arăt Alexei noul meu aliat pe viață. Vroiam să o impresionez, iar cei mari au fost de acord cu condiția să nu stăm mult.

  Am ieșit primul în răcoarea serii și i-am oferit mâna mea într-un gest elegant. Aceasta nu înțelese din prima intenția mea, așa că mă văzusem nevoit să o luminez.

  -Sunt multe lucruri aruncate pe aici și nu vreau să risc să te lovești. Plus - doar eu știu drumul cel mai scurt până la copacul de nuc. Ce spui?

  Vrăjeală, evident. Toate astea erau pretexte foarte bine alcătuite, pentru a o putea ține de mânuță. Eram curios să văd cum se simte atingerea ei.

  Alexa acceptase.

  Cred că am înconjurat casa de două ori, până să ajungem la nucul acela care se afla chiar la colț, dar meritase!

  Ea se tot învârtea împrejurul lui și scotea sunete de admirație, iar eu ca un adevărat gentelman, îi răspundeam la fiecare întrebare pe care o avea. Pentru mine a fost de la bun început o plăcere să stau de vorbă cu Alexa. Niciodată nu rămâneam fără subiect de discuție.

  -Care este culoarea ta preferată? Mă întrebase ea.

  -Culoarea ochilor tăi, îi răspunsesem cu un zâmbet tâmp.

  Mă blestemam pentru sinceritatea mea prea directă în acele momente. Avusem impresia că o să fugă înapoi la mama ei și nu o s-o mai văd tot restul serii. Cu puțin noroc, ea doar roși și nu mai comentă nimic. Poate aștepta rândul meu. Ne creasem un obicei în a întreba robotic "dar tu?" După aproape fiecare răspuns. Așa că am întrebato.

-Dar a ta?

-Culoarea frunzelor de pe copaci, (care, fie vorba între noi era și culoarea ochilor mei).

  Pot să declar cu mâna pe inimă, că aceea a fost cea mai frumoasă amintire din întreaga mea copilărie. Am râs, ne-am prostit, ne-am jucat în jurul copacului.

  Într-un final, ne-am așezat unul lăngă altul pe iarbă să ne tragem sufletele, și atunci ea m-a întrebat dacă nu vreau să fim prieteni. Eu mâ gândeam la propunerea asta de ceva vreme, dar ea mi-a luato înainte, așa cum făcea întotdeauna.