Dragostea e o Poveste Veche

Capitolul 2

Ziua următoare simțeam că pot zbura! Era ca și cum toate problemele lumii, de la războaie până la foamete, nu mai aveau nici o importanță pentru mine, un puști fericit!

Și da, eram fericit. Aflasem înainte că Alexa și cu mama ei o să rămână la noi pentru mult timp, deoarece eu trăsesem cu urechea la conversația celor mari, și singurul lucru ce mi-a mai rămas de făcut a fost să o înștiințez și pe ea de decizia extraordinară.

O găsisem afară, lângă copacul meu de nuc. Chiar ea îmi mărturisise că adora să îl analizeze cu atenție. Nu înțelegeam de ce, era doar un simplu copăcel pe atunci.

Mi-am dres glasul, și cu o tentativă de a sări în sus de fericire, am exclamat:

-O să rămâneți la noi!

Biata de ea, nici nu înțelegea din care parte bate vantul! Dar după minute lungi de explicații, mai avea puțin și sărea cot la cot cu mine.

Vara aceea se prevestea a fi una dintre cele mai bune, fiindcă știam că alături de ea, pot face orice.

Nu m-am îndoit deloc. Am făcut tâmpenii una peste alta.
Toate părerile mele despre ea, ca o fată liniștită și fricoasă- dispăruseră, fiind înlocuite de noua Alexa, sau, mai bine spus, de Alexa cea adevarată, pentru că ea nu a încercat niciodată să se schimbe, nici în cele mai drastice situații, sau să se ascundă în spatele unei măști false.

Asta a fost primul lucru ce m-a fascinat la ea. Încrederea asta puternică și modul în care te amețea, doar din două vorbe. Dacă ea spunea că astazi cerul e verde, atunci cerul trebuia să fie verde!
Îți găsea toate argumentele și toate motivele din lume pentru a te înebuni. Dacă nu erai pe aceiași lungime de undă cu ea, păi, în cel mai bun caz, erai daltonic.

În unele dăți, această calitate a ei era de apreciat, ca atunci când am urcat în podul din casa neagră.

În orașul nostru, cu toții cunosc povestea unei case pustiite. Unii spun că proprietarul își vopsise pereții în negru, fiindcă "iubea" atât de mult viața. Alții susțineau cu tărie că aceea era casa dracului.
Pentru niște copii atât de curioși și neastâmpărați ca noi, casa aceea însemna o adevărată provocare!

Și mai avea casa asta un pod cu o priveliște minunată spre cer. Știam asta, pentru că nu doar odată fusesem acolo cu Andrei și Vlad, dar ea nu îl văsuse până atunci, și mă gândisem că o s-o impresionez.

Îmi aduc aminte de seara în care toceam intens la planul nostru. La insistențele noastre, cei mari ne-au permis să dormim în aceiași cameră în paturi suprapuse ani la rând. Nu o puteam lăsa pe Alexa să doarmă sus, pentru că știam că urma să trăiesc cu frica că la un moment dat, în timpul nopții, va îmbrățișa podeaua. Așa că m-am sacrificat eu.

Nu o să mint, fata asta avea un somn teribil, ca de luptătoare profesionistă! Se zguduiau ambele paturi cand lovea cu picioarele în peretele.

Dar în noaptea aceea nu avea să se zguduie nimic, fiindcă noi vom fi plecați. De obicei, lăsam planurile în seama ei. Avea un dar nemaipomenit de a calcula fiecare detaliu în parte, ca sa nu fim prinși niciodată. Păi, aproape niciodată. Nu mai știu exact toate datele, dar știu că așa a început:

-Părinții tăi dorm la parter, iar mama în camera de oaspeți. Trebuie să avem mare grijă când pășim pe hol. Vom merge desculți. Încearcă și tu să fii ca o felină, fiindcă cu mersul tău de tanc, se duce pe râpă tot planul!

Întotdeauna am zâmbit la vorbele ei, pentru că știam amândoi prea bine, că eu mă împiedicam și pe loc drept.

Apoi mai știu, că casa nu era foarte departe, făcem zece minute pe jos, și cinci cu bicicleta. Riscam mult dacă luam bicicletele din garaj, așa că am decis să o luăm la pas prin liniștea deprimantă a nopții.