Dragostea e o Poveste Veche

Capitolul 7

   Regina nopții veghea tăcută pe cerul întunecat și sumbru, iar Londra nu a mai fost niciodată atât de posomorată ca în noaptea asta.

   Nu era vorba de ploaia ciobănească sau de ceața misterioasă. Toate acestea erau nimic în comparație cu haosul din mintea și coșmarurile ei.

   "Ziua de vineri, cea mai grea zi din săptămână. Ziua în care obligația de a cumpăra bere și țigări de la magazin îi revine ei. Și în vinerea aceia, ea avea mare nevoie de bani pentru a-și cumpăra o pereche de blugi. Iar asta o să o coste viața.

   Pășește încet pe peluza proaspăt tunsă, și își numără cu grijă pașii.

   Unu, doi, trei, patru - ajunge în fața ușii.

   Numără în gând și secundele până să ajungă înapoi în iad.

   Unu, doi ... doi.

    Încercă să se agațe din toate puterile de secunda doi. Nu vrea! Nu poate, nu vrea să intre acolo!

    Expiră tot aerul dureros acumulat în piept, și apăsă cu teamă pe clanță.

     Iar glasul răgușit și îngrosat al ființei care i-a dat viață îi ridică părul de pe mâini.

    -Vino încoace, javră ce ești! "

    A deschis ochii. Ochii aceia violeți, scufundați în tristețe și nesiguranță sau deschis.

    Respira sacadat și își verifica imediat brațele și picioarele, ca de fiecare dată. Același răspuns, nu. Nici o vănătaie nouă.

    Urmele de la curea îi fac greață și îi ridica parul de pe mâini, iar petele negre îi crează teamă.
Această teamă în care s-a scufundat încă din prima zi când a înțeles ce înseamnă viața.

  Viața înseamna doar un șir de provocări grele, menite să ne facă mai puternici.
Dar de ce trebuiau să fie atât de crunte încercările ei? De ce a trebuit să se nască într-o familie, în care nici nu a fost dorită?
Ea nu a avut nici o vină că a sosit pe acest pământ. Dar cumva, acele brute o învinuiesc numai și numai pe ea.

    Fata se ridică brusc din pat și înghiți în sec. Ploaia nu dădea semne să se oprească, iar ea nu vroia să prindă o raceală zdravănă, ieșind să se plimbe. îi era foarte recunoscatoare doamnei Mary că o primise în casa ei, nu vroia să îi mai creeze probleme. Așa că se așeză jos, cu spatele sprijinită de perete, și scoase de sub pat foile cu mâzgălituri.

    Face asta în fiecare seara, când se trezește din coșmarui. Câteodată, crede că ar fi mai bine să nu se mai trezească deloc. Dar celui de sus îi aduce atâta satisfacție să o vadă suferind, încât nici nu se mai deranjează să îi audă rugămințile.

    Aceasta îi era viața- lăsată în voia sorții. Și ea era doar o marionetă mânuită de cei mai îngrozitori demoni ai iadului.

   Scutură din cap și oftă. Uneori, când îi fugea somnul, se îmbrăca bine și ieșea la o plimbare nocturnă. Iar alteori, când afară turna cu găleata, își ascuțea creionul și schița diferite peisaje din povestea Antieroului.

    Era o prostie, având în vedere că ședințele se terminaseră de o perioadă bună de timp, însă pentru ea asta nu conta.

   Atunci când desena viața lui cu lux de amănunt, uita de problemele ei.
Putea fi numită: distragere de la realitate. Și cumva, chiar funcționa.

    La șaptesprezece ani, singura ei curiozitate era dragostea epică, chiar dacă nu avusese niciodată parte de așa ceva.

   De când l-a întâlnit pe Antierou, Cristal a aflat despre acel tip de dragoste. Privea fascinată cum povestea atât de frumos despre Alexa. Se vedea cu ochiul liber că încă o mai iubește, deși el o ține una și bună că s-au despărțit.