Monografia unei inimi frânte

timpul șterge

ce mai faci tu, tată?
de când nu ne-am mai auzit
nu mai sunt aceeași fată
sufletul mi-a amorțit

ce repede a trecut timpul
de când nu ți-am mai vorbit
a trecut și anotimpul
și nu te-am mai regăsit

vocea nu-ți mai e ecou
să-mi mângâie gândurile
mi-a rămas doar un stilou
să îmi zgârie rândurile

te-am uitat, nu mai știu cum
să mi te imaginez
mă uit la poze într-un album
am început să pictez

uneori, aștept să mă suni
dar n-o faci niciodată
mi-aș da din viață mii de luni
măcar să te mai văd o dată

ți-aș spune tot ce nu ți-am spus
ce am fost prea slabă să admit
ți-aș spune tot ce e nespus
tot ce mă bântuie la infinit

nu mai ești aici, să mă răsfeți
să-mi spui că totul va fi bine
dar tată,
dintre toate lucrurile
nu m-ai învățat
cum să trăiesc fără tine...