Împotriva inimii

Capitolul 38 NEW!!!

                                      

                                              ȘI EL TE-AR FI ALES PE TINE... ORICE AR FI FOST

DENIZ

Am privit acea canapea ca și când era singurul obiect din acea încăpere obscură. Totul mirosea a vechi, praful deja era împrăștiat peste fiecare piesă de mobilier din sufrageria apartamentului, aducându-mi aminte de toate acele secunde în care eram prăbușită jos, în fața ușii, ascultându-i vorbele dincolo de bucata din lemn. Iar eu nu mai voiam să mă aflu aici, absolut deloc. Mi-am aruncat privirea pe noptiera din dreptul ușii, stârnit acel val de remușcări pe care îl aveam până în amărăciunea sufletului. Mă urâsem mult timp după, pentru acea noapte și ce avea să aducă cu ea... pierderea lui. 

- Deci aici a locuit tata, apoi tu...

Fratele meu mai mic a vorbit de pe marginea canapelei, obligându-mă să-mi iau privirea de pe piesa de mobilier, situată lângă ușă, locul unde cămașa lui  era aruncată pe jos, iar mâinile lui erau încă pe talia mea. Mi-am scuturat sufletul în mine când am fost nevoită să mă retrag din amintirea ce-mi chinuia măruntaiele în mine și plină de dureri i-am răspuns:

- Aici... aici s-a petrecut totul...

- Aici a murit?

Întrebarea a venit exact ca atunci când nimic din acea seară, nu avea să îmi aducă fericire. Neașteptată, plină de regrete și cu urme adânci de răni. Rănile lui și ale mele...

- Nu a murit aici, a murit în biroul lui din aeroport. 

- Îngrozitor...

Copilul odată mic, acum adult și plin de ceață, a răspuns brusc, forțându-mă să retrăiesc fiecare moment din ziua de 2 februarie. Unde eu l-am pierdut pe tata, pe mine și fiecare dorință de a avea un scop în acea viață. Omul care m-a determinat să rămân pe loc, să urăsc pe toată lumea, mai puțin pe... EL. Locul unde avea să mă determine să-mi doresc să mă renasc, să iubesc mai mult și să las totul în spate... doar să fiu cu el.

Dar eu hotărâsem să continui să țin cu dinții de ceva ireal, de tata. De cineva care ne părăsise egoist și fără anticipare, de cineva care nu luptase niciodată cu adevărat pentru noi. Ceva ce avea să ne frângă inimile mult mai târziu, determinându-ne ca la rândul nostru, să nu luptăm pentru nimic... doar să ținem oamenii la distanță și să fugim.

- Ce ai de gând să faci? Vrei să îl renovezi sau să îl vinzi?

Kaylin a vorbit de pe partea opusă a încăperii, ținând între degetele o jachetă neagră din piele. Părul său roșu a apărut dincolo de ușă, analizând sufrageria în care ne aflam toți trei de mai bine de 40 de minute.

- Probabil îl voi vinde.

- Glumești!

Ea s-a apropiat șocată, holbându-se când la mine, când la fratele meu mai mic, care părea improbabil cu tot ceea ce se petrecea. 

- Nu te-aș fi crezut în stare..., nu după tot ce s-a întâmplat.

Ea doar a coborât privirea spre parchetul încăperii, dându-mi starea conflictuală din piept. Nu înțelegea cu adevărat motivele pentru care eu pur și simplu voiam să renunț la tot ceea ce făcuse parte din trecutul meu. Voiam să renunța la ideea de a fi acea Deniz mereu în gardă, femeia răzvrătită împotriva tuturor, în special împotriva sa. Voiam să renunț la trecutul în care eu încercasem sub orice formă să salvez pe toată lumea, mai puțin pe mine.