Împotriva inimii

Capitolul 37

DENIZ

Am strâns mai tare rucsacul negru la piept, continuând să-mi fac loc prin mulțimea agitată ce așteptau deschiderea porților spre ieșire. Am continuat să merg de-a lungul culoarului strâmt, anticipând lipsa oxigenului ce avea să vină în momentul în care ușile s-au închis în urma noastră. Am numărat de trei oră până la cifra zece, lăsând ca transpirația să-mi încălzească căușul palmei ce ținea strâns bereta rucsacului vechi și ponosit.

" Totul va fi bine, Deniz! " mi-am spus atunci când în cele din urmă am reușit să trec de cele două femei de la locul debarcării, târând în continuarea după mine dâra insesizabilă de frică. Nu a durat mult ca să dau peste părul roșcat situat la biroul ofițerilor de control, ca atunci când ochii ei căprui să mi se înfigă în centrul pieptului și respirația mea să se oprească.

" Este perfect normal, Deniz! Oamenii distruși au obiceiul să revină înapoi. " am încercat să-mi mențin respirația pe linia de plutire, ca în clipa în care ochii ei mi-au ațintit privirea, să descopăr tristețe și empatie. Știam, arătam ca naiba, dar știam că aveam să supraviețuiesc să acelei priviri. Supraviețuisem unei inimi frânte, aveam să îngrop adânc și acei ochi șocați.

- Ea este Kaylin?

Cineva a vorbit în clipa în care umărul său mi s-a atins de jachetă, făcând loc unui cuplu pentru a trece la următorul ofițer pentru identificare. Doar mi-am fixat ochii asupra grotelor întunecoase și am aprobat, dând scurt din cap.

Doar am zâmbit atunci când am pășit spre biroul din dreptul său, ca la rândul său femeia cu părul roșcat să-mi arunce un zâmbet copleșitor. Ea a ridicat mâna dreaptă spre mine atunci când ochii au căzut la nivelul persoanei de lângă mine, dând de înțeles că aveam să ne revedem în doar câteva minute.

Minute mai târziu am trecut și de identificare, continuând să pășesc asemenea unui robot spre holul imens al companiei. Mi-am abținut nodul format în piept și strângând în continuarea bereta rucsacului de pe umărul meu am împins ușile spre holul în așteptare. Ochii mi-au căzut agitați pe biroul din capătul opus, anticipând că cel mai probabil Steven era ăîn același loc, deși trecuseră atâtea luni bune.

- Deci aici a lucrat tata?

Mi-am revenit cu greu din momentul meu interiorizat și întorcându-mă cu fața spre băiatul cu părul negru, ochii mi s-au micșorat sugestiv.

- Da, aici.

Am răspuns cu vocea spulberată și continuând să-mi holbez ochii asupra populației ce aglomera sala imensă, am sperat că undeva departe aveam cum să șterg acele urme murdare de pe pereții acelei încăperi.

- Arăți ca naiba!

- Știu, Zyan, știu! Încetează!

Am respirat brusc, înfigându-mi ochii în obrajii lui, încercând să alung acel sentiment de vinovăție care îmi gâdila ochii ori de câte ori privirea mi se oprea asupra pereților din holul principal.

- Ar fi trebuit să-ți fardezi și tu obrajii ăia!

- Încetează!

M-am întors în mijlocul încăperii spre băiatul mai înalt ca mine cu mai bine de douăzeci de centimetrii și alungându-mi cuvintele pe vârful limbii, am șoptit mai mult pentru mine.

- Semeni din ce în ce mai mult cu mama!

L-am ignorat pe acea pardosea a holului și mutându-mi ochii de la biroul bătrânului Steven asupra cutiei metalice din îndepărtarea acestuia, respirația mea mi se oprise subit la vederea acestuia. Am zâmbit emoționată în colțurile gurii și mușcându-mi distrasă buza de jos, am continuat să-mi însoțesc fratele mai mic spre ieșirea din aeroport.