Împotriva inimii

Capitolul 17

                                                               

ÎN NUMELE IUBIRII

DOMINIC

- Ar trebui să încetezi să nu mai faci chiar nimic în privința ei!

Bărbatul bătrân s-a apropiat de mine silențios, sprijinindu-și umărul de peretele din partea opus unde stăteam. Eram pe unul dintre scaunele din sala imensă, undeva în apropierea încăperii ce ducea spre sosiri, urmărind-o pe ea cum schimba zâmbete cu pasagerii ce stăteau la rând. Am ignorat ceea ce tocmai Steven îmi suflase în ureche și am continuat să privesc prin geamul transparent către Deniz Grant.

Nu eram un laș, doar îmi apăram inima de posibilele dezamăgiri ce veneau odată cu femeia brunetă. Pentru că era exact ca o carte greu de citit, dar care odată ce descoperi prefața, realizezi câte urme îți putea lăsa citind-o.

- Este o fată foarte bună, în ciuda tuturor lucrurilor care i se întâmplă.

- Nu pricep unde bați!

M-am întors pe o parte și mi-am fixat ochii asupra chipului său brăzdat de riduri. I-am zărit grimasa dezamăgitoare și am revenit din nou la ceea ce făceam înainte, observând cum sala către sosiri începea să se elibereze.

- Comandante! Ceea ce vreau eu să spun este faptul că mai bine ajungi mai târziu decât niciodată. Acum pricepi unde bat?

I-am simțit ironia din tonalitatea gravă și am bufnit exasperat de bătrânul ce continua să mă mustreze. Voiam doar să cred că într-o zi aveam să trec pe lângă plecări fără măcar să o caut, fără măcar să-mi doresc să o reîntâlnesc accidental în fața oricărui lift din companie, să-mi doresc ca existența ei să se limiteze la prezența sa și atât, nu și la ceea ce însemnam eu.

Însă cu cât ea era mai departe cu atât mi-o doream și mai mult. Cu tot cu secrete, temeri și frici, cu tot ceea ce ea reprezenta. Chiar și cu gândul că iubind-o aveam să-i dau aripi să zboare, să plece departe de ceea ce încercam să-i ofer, liniște.

- Du-te la ea! Spune-i că ești îndrăgostit de ea și că...

- Doamne, Steven! De unde atât romantism? Și despre ce îndrăgostit spui?

Am izbucnit în urma celor spuse, lăsându-l să se așeze pe unul dintre scaunele din apropierea mea. L-am auzit expirând brusc, luând în considerarea oboseala la care tocmai îl supuneam.

- Bine, fii mândru și să nu cumva să recunoști că ești în limbă după ea!

- Nu am nimic de recunoscut. Suntem prieteni și atât!

Am negat și mi-am îndreptat postura, lăsându-mi ochii să călătorească la nivelul gulerului cămășii sale albe. Eram, însă îmi doream ca ea să nu-mi mai reprezinte un punct evident în tot ceea ce simțeam. Speram ca într-o zi ea să fie doar femeia care se lupta cu toată lumea, nu și cu inima mea.

- Am ajuns târziu la soția mea, iubirea vieții mele.

Steven a vorbit brusc, stârnindu-mi curiozitatea în urma afirmației sale.

- Am cunoscut-o acum mai bine de treizeci de ani. Am fost orb, pentru că nu mi-am putut da seamă că tot ceea ce aveam nevoie era chiar în fața mea, adică ea. În cele din urmă fiecare și-a făcut viața, ca apoi să ni se termine acele vieți la fel de repede. Acum puțin timp ne-am reîntâlnit. Târziu, foarte târziu, ce-i drept, deoarece eram prea în vârstă pentru a face copii, dar cel puțin ne-am reîntâlnit. Mai bine mai târziu decât niciodată, cu toate acele repercursiuni. Ceea ce voiam eu să-ți spun că, în viața aceasta ai șansa să ajungi la timp în locul potrivit, dar dacă îți pierzi șansa o să ajungi să înnebunești de gândul... oare ce s-ar fi întâmplat dacă...?