Împotriva inimii

Capitolul 2

                                                                 CU UN PAS ÎN URMA FERICIRII

DENIZ

L-am salutat pe Steven în timp ce treceam grăbită pe lângă biroul său, deschizându-mi nasturii de la paltonul negru pe care îl purtam, încercând să-mi susțin rucsacul negricios pe coapsa piciorului drept. Îmi agățasem fularul gros de umărul meu, continuând să-mi caut cardul de acces în ruscacul încăpător și extrem de dezordonat, asemenea posesoarei.

- Nu va merge!

Steven a vorbit din partea opusă a biroului, simțind pentru o clipă tensiunea din vocea sa. Ceva se întâmplase. I-am ignorat negativismul identificat în cuvintele sale și am continuat să-mi caut cardul și legitimația printre grămada de lucruri prostești din rucsacul meu.

- Deniz!

A strigat către mine, eu continuând să-i ignor vocea și să bâjbâi după nenorocitul de card pentru acces.

- Gata! L-am găsit!

Am surâs și am fluturat mândră bucata de plastic prin fața ochilor bătrânului Steven.  Și în acea clipă lumina și surâsul îi dispăruseră brusc la vederea cardului meu de acces. Am mers ușurată către ușă și fără să realizez bipăitul repetat al alarmei atunci când am scanat legitimația, inima mea s-a oprit pentru o clipă. Nu funcționa. Nu mergea. Deloc.

- Nu merge!

Am șoptit dintr-o dată, ochii blocându-mi-se pe alarma din dreptul ușii din metal.

- Ai fost transferată, Deniz! Îmi pare rău! Mi s-a comunicat să mergi la resurse umane, vei lucra la birou.

- Poftim?

Îngrozită am scăpat legitimația și cardul dintre degete și m-am întors către bărbatul care stătea aplecat peste birou, explicându-mi situația. Era imposibil. Lucram la sosiri. De un an de zile munceam acolo aproape zi de zi. Imposibil să fiu transferată fără măcar să... Și mintea îmi înghețase. Oare ce aș fi putut să fac pentru a ajunge la acest rezultat? Am gemut frustrată în gândul meu. El era.  De fapt, pierdusem. Tânărul lord își jucase cartea. Era fiul celui mai important om din acest aeroport și eu îl călcasem periculos pe picior.

- El a făcut asta, nu?

- Cine, Deniz?

Bărbatul mai în vârstă a făcut doi pași de după birou și mi s-a alăturat lângă ușa de acces.

- Fiul domnului Browns, nu?

- Nu spune prostii! Tânărul Browns nu este atât de rău pe cât...

- El a fost.

Am constatat și gemând puternic mi-am strâns lucrurile de pe jos. Le-am înghesuit agitată în geantă și nervoasă am început că caut cu mintea modalități de răzbunare pe care aveam să le aplic tânărului  plin de sine. Îl căutam cu mintea și tot ceea ce voiam era să-l spânzur de neonul imens din centrul spațiului pentru plecări. Poate cu această ocazie dispărea și el din viața mea. Mă durea pieptul. Mi-am strâns posesia și mai tare la piept și am dat să plec în căutarea brutei cu chip de om. În ciuda situației în care aveam să fiu pusă, deoarece tocmai plănuiam să mă răfuiesc cu unul dintre cei mai aprigi oameni, voiam să lupt pentru propria dreptate.

- Unde îl găsesc?

Am strigat atunci când am dat să urc în lift, continuând să-l urmăresc pe Steven cum butona un număr de telefon pe aparatul de la serviciu. Tocmai dădea de știre.