Împotriva inimii

Capitolul 11

                                                            UN ARMISTIȚIU PERICULOS

DENIZ

- Știi care este diferența dintre noi doi?

L-am întrebat în clipa în care mașina i s-a oprit în fața semaforului roșu, iar ochii săi m-au înghesuit în fereastra întunecată a mașinii.

- Care anume?

- Eu știu ce vreau de la tine, dar tu nu ai habar ce vrei de la mine. O chestie vicioasă.

Am răspuns și trăgându-mi paltonul peste umeri am deschis portiera fără ca măcar să bag de seamă semaforul portocaliu din fața ochilor. Eram la doar două străzi de casă, puteam rezista în fața frigului, dar în fața inimii lui reci nu.

Am auzit claxoanele mașinilor ce veneau din partea opusă, ignorând valul de lumină ce-mi făcea ochii să sclipească în negura nopții. L-am văzut lovind volanul cu podul palmei, înjurând îndrăzneala mea nebună de a pleca din mașină exact în mijlocul traficului din orașul sălbatic. Am trântit nemiloasă portiera și înfășurându-mi și mai strâns paltonul călduros în jurul meu am alergat în partea opusă, agitându-mă să revin cu picioarele asupra străzii părăsite. M-am abținut ca lacrimile să nu-mi părăsească nicio secundă grotele și continuând să merg, m-am înfundat și mai tare în răcoarea ultimei nopți de februarie.

Cum venea acest lucru? Întreaga ta viață să fugi, să te ascunzi, să te regăsești într-un loc și să-ți pui cele mai secretoase măști, să-ți înfrângi pieptul, inima și gândurile ce te încearcă, ca apoi să vină cineva și să te de-a cu întregul peste cap. Cu atitudinea aceea plină de sine, ca și când te-ar privi în față și ți-ar șopti printre buze că oricât ai încerca, tu nu ești suficient de bună!

- Femeie cu caracter de pușcăriaș rus!

I-am auzit vocea în fundalul întunecat al serii și dorind să scap de zgomotul pașilor săi și de tot ceea aducea cu el odată, m-am forțat să mă îndepărtez și mai mult.

- Nu mă poți ignora la veșnicie! Nu te comporta atât de imatur!

I-am simțit respirația caldă în ceafa și ca înainte să apuc să reacționez brațul mi-a fost apucat agresiv în strânsoarea degetelor sale, bruscându-mă și obligându-mă să rămân pe loc.

- Nu te comporta așa!

Mi-a vorbit la distanță de câțiva centimetrii ca ochii mei triști să se răsfire pe întreg chipul său. Degetele sale lungi și aspre mi s-au întipărit pe pielea antebrațului, obligându-mă să rămân alături de el. Mi-am îndesat privirea indiferentă în grotele sale albastre ce aduceau odată cu ele nesiguranță. Am rămas blocați amândoi pe acea bordură a străzii, lăsând populația grăbită să se răsfire pe lângă noi. Iar el a stat acolo, gânditor și tulburător, ținându-mă strâns de antebraț, ca și când nu avea să-mi mai dea drumul vreodată.

- Nu te comporta așa! Tu nu ai nicio putere asupra mea, ești doar un alt om căruia i-am permis să-mi mișune prea aproape de suflet. Tot ceea ce mă determină să fiu aici sunt acele împrejurări. O să stau departe de tine, de familia și cunoscuții tăi! Promit!

I-am vorbit, iar el a rămas surprins, ca degetele sale să se scurgă dureros pe pielea mea sensibilă. Cel mai bun lucru pe care îl poți face atunci când simți că indiferent cât de tare lupți și te despici în bucăți... este să renunți la el. Mi-am tras brațul din eliberarea strânsorii ce mă apăsa periculos pe piept și am pășit mai departe prin întunericul unei seri friguroase.