Împotriva inimii

Capitolul 15

                                                               PREA DOR ȘI DOARE

DENIZ

Îmi era agățată inima de firul subțire ce atârna deasupra oamenilor ce mișunau ca niște viermi spre rănile din pieptul meu. Totul îmi era în ceață, mintea, trupul și gândurile, iar mâinile care mă tot împingeau din spate îmi ardeau pielea până aproape de organe. El era la capătul puterilor mele, urlându-mi cât de tare voia să mă duc dracului. Acest lucru voiam și eu. Bara din oțel îmi spinteca degetele, lăsându-mi cicatrici adânci, asigurându-se că niciodată nu voi mai avea forța să strâng pe cineva de mână.

Eram aici pentru că singura modalitate de a scăpa de el era să scap de mine. Îi mișunau ideile macabre prin gând, iar răutățile vocale pe buze. Înjura și se ruga să dau drumul singurului lucru care mă mai ținea rațională, acea bară rece și inertă, asemenea mie. Îl voiam departe de mine, din clipa în care călcasem la sosiri în acea zi de de toamnă, unde ochii săi căprui mă descoperise debusolată în hol, atunci am știut câtă ură aveam să strâng în piept pentru bărbatul cu chip de brută. Ai întâlnit vreodată un om care să-ți inspire distanță și neîncredere? El era omul care acum mă împingea peste structura înaltă.

Îmi prinsese pieptul într-o capcană. Blocase ușa din capătul opus al structurii înalte, înghesuindu-mă speriată în peretele din sticlă de pe partea laterală. Îmi vorbise despre faptul că mă ura atât de tare, despre faptul că-l determinam să ia cele mai rele decizii, iar tot ceea ce i se întâmplase tânărului lord era doar vina mea. Îmi urlase despre principii și despre faptul că își regăsea toate fricile în mine, pentru că nu suporta ca o femeie să nu-i fie supusă, iar eu îi călcasem de atâtea ori mândria. Însă oare el de câte ori îmi spulberase demnitatea de care țineam cu dinții?

- Ai un tupeu fantastic pentru o femeie. Ar fi bine să te duci naibii!

A continuat să blesteme, știindu-l atât de aproape de mine. Își îngropase ochii veninoși în mine, mă blocase acolo pe podul înalt, creându-mi cele mai dureroase coșmaruri din ultimele trei săptămâni în lipsa mea.

- Ești o blasfemie și ți-am promis că o să ajung la tine. Am aflat ce i-ai spus lui Morin, ce credeai? Că nu o să-ți aflu minciunile?

A râs atât de tare, încât pieptul meu a explodat de ură și răni.

- Acele minciuni sunt adevărate. Știi foarte bine ce spun... Om ingrat și fără minte!

Am strigat către el, continuând să strâng cât de tare puteam de bara din oțel. Nu aveam de gând să-i dau drumul niciodată, ci mă rugam ca el să plece și să mă lase să mi se scurgă inima din piept pe pardoseala aflată la distanță de trupul meu.

- Tu ești moartă, dobitoaco!

A strigat înapoi, auzindu-se în fundal agitația din jurul nostru. Oamenii credeau că el avea să-mi fie erou, de fapt, avea să-mi fie călău, spulberându-mi visurile și dorințele.

- Și ce? Și dacă sunt moartă, lasă-mă să mai mor odată! Dispari din fața mea!

- Păcat de frumusețea ta, de familia ta pe care ai aruncat-o la gunoi și de tatăl tău care este doi metri sub pământ. Aeroportul acesta l-a omorât, acest aeroport te va ucide și pe tine.

În acel moment sufletul mi-a hohotit de plâns, simțind lipsa răcoarei din palmele mele. Oricine, dar nu tata! Oricine, dar nu omul pentru care luptam să fiu aici! Oricine, dar nu motivul pentru care eu eram agățată aici, amenințând să-mi frâng capul.