Împotriva inimii

Capitolul 25

FERICIREA ÎNCEPE ÎN IAD

DOMINIC

În momentul în care Deniz a închis portiera în urma sa, mi-am dorit ca ochii săi să mă fixeze preț de doar câteva secunde sau cel puțin să nu o simt atât de distantă. Să-i pot descoperi șocul din privirea sa în urma presupunerii tatălui meu și doar să o asigur că nu era nimic greșit în toate aceste lucruri.

Ea nu mi-a vorbit întreg drumul, nici atunci când eram undeva în apropierea cartierului său și nici atunci când am oprit motorul mașinii în parcarea din fața complexului. Ca și când nu era acolo și ca și cum aștepta ceva să vină, cumva să mă întreb dacă știa cât de rău îmi părea pentru că o ratasem în seara aceasta, dar ca inima mea să se bucure la vederea ei în casa alor mei.

Deniz nu a coborât din mașină nici atunci când motorul mașinii se răcire complet. Pur și simplu stătea lipită de scaunul din piele, holbându-și ochii în parbrizul mașini spre un gol numit absență. Iar eu eram lângă ea, pentru că o simțeam atât de hotărâtă în a-mi spune ceva, oricum, legat de orice.

Atunci când am oprit radioul mașinii, Deniz și-a mutat privirea spre mine, îngropându-și grotele în ochii mei,

- Tatăl tău știe despre noi în modul acela?

A fost singura întrebare din acea seară, a fost pur și simplu singurul lucru pe care ea l-a vorbit atât de clar.

- Nu știe, Deniz! Comandantul Browns doar joacă la calciama, crede că are habar, dar nu...

- Era foarte sigur pe el. Doamne!

Femeia brunetă a exclamat brusc, stârnindu-mi în piept acea senzație legată de necunoaștere și neștiință. Pentru că ea părea total depășită de situație.

- De ce sau de cine te ascunzi, Deniz?

I-am adresat întrebarea fără măcar să pun în balanță, faptul că puteam da cu piciorul în această seară la tot. Ea era chiar aici și se pregătea să fugă de noi. Când ochii ei m-au fixat nesiguri și plini de tristeți, mi-a fost atât de greu să prind în acel spațiu strâmt toate semnalele de alarmă pe care ea le striga silențios.

- Nici nu ai habar.

Ea a șoptit și a întins mâna să deschidă portiera.

- Deniz!

Am strigat-o, iar ea și-a întors capul spre mine, stând cu brațul agățat pe portieră.

- Îmi pare rău pentru această seara!

- Pentru ce? Pentru faptul că te-am așteptat atâta timp pe acel hol?

Ea a fost rece atunci când a răspuns, determinându-mă să mă întreb, dacă nu cumva era omul care se agață de orice să supraviețuiască și era rănită ca naiba când alții o dădeau în bară. Și știam că o dădusem rău de tot în bară, pentru că nu aveam timp să ajung la ea cum crezusem în acea seară.

- Vreau doar să știi că îmi pare rău pentru această seara! Îmi pare rău pentru că te-am lăsat să mă aștepți! Am revenit la aeroport, dar mi-am dat seama că tu ai plecat.

- Nu sunt supărată de acest lucru, pur și simplu s-au adunat multe astăzi și încerc să le diger.

Ea mi-a răspuns și a deschis portiera. La rândul meu am coborât în urma sa, deoarece voiam doar să o mai strâng o dată de mână. Când am auzit zgomotul portierei ușii opuse, eu am înconjurat mașina și am ajuns aproape de bordură pentru a mă alătura ei.