Împotriva inimii

Capitolul 32

IEȘIREA DIN INIMA LUI

DOMINIC

Am ignorat brațul care mă tot zguduia, afundându-mi capul și mai mult în perna moale. Am tras mai bine cearceaful peste abdomen, ascunzându-mi capul sub materialul subțire, atunci când zguduiala devenea și mai accentuată. Nici atunci când am simțit acel picior în coaste nu m-am chinuit prea mult să mă ridic din pat, deoarece senzația aceea de amorțeală mă făcea să fiu semitreaz. Și deși puteam să jur că aud ceva în urechea mea, nu eram prea hotărât să mă arăt treaz în acea dimineață de duminică, când tot ceea ce trebuia  să fac era să dorm până după amiază.

- Serios, Dominic! Trezește-te!

În cele din urmă vocea din capul meu începuse să se audă și în exterior, determinându-mă să-mi ridic capul dintre perne și în cele din urmă să mă sprijin în cot pentru a mă uita spre partea dreaptă. În fața mea, cu părul în valuri, superba mea iubită mă zguduia din toate temeliile, ca lumina difuză ce se asundea în spatele draperiilor indica faptul că soarele era deja sus.

- Sună cineva la ușă!

Deniz și-a tras trupul din strânsoarea brațului meu, ca în cele din urmă să se ghemuiască sub așternut, având acea privire învolburată asupra mea.

- Este duminică, unii oameni nu au viață... și somn.

M-am ridicat în cele din urmă în așezat, trăgându-mă cu greutate picioarele spre marginea saltelei. Am auzit-o clar pe Deniz hilizindu-se, în momentul în care am pufnit enervat, lucru ce m-a determinat să-mi întind brațul spre ea, apucând-o de picior și trăgând-o spre mine.

Ea și-a lăsat capul pe spate în clipa în care gura mea i-a cuprins pielea între dinți, ca mâinile mele să-i țină talia în strânsoarea delicată pe care o aveam. M-a lăsat să o sărut de alte câteva ori, alintându-se, ca în cele din urmă ochii verzi și cruzi ai lui Deniz să mă determine să-mi mișc trupul spre soneria de la intrare.

- Sună și telefonul!

Deniz s-a tras spre marginea saltelei, înmânându-mi telefonul pe al cărui ecran scria mare SEBASTIAN. Am bufnit agasat, trăgându-mi tricoul peste cap, privind din nou ecranul telefonului ce indica ora 08:30, spunându-mi faptul că unii oameni cu siguranță nu aveau viață.

Am lăsat-o pe Deniz în dormitor în cele din urmă și traversând holul ce ducea spre intrare, atunci când telefonul incetase să mai sune. Pregătindu-mă de tot ceea ce era mai rău, deoarece cu siguranță frații mei mai mici se aflau în fața ușii, în cele din urmă am deschis ușa somnoros și cu un chef maximum de a-i face pe oameni să dispară din fața ușii mele.

- Bună dimineața!

Cei trei crai de la răsărit au vorbit în același timp, dându-mi o simplă durere de cap la vederea bunei dispoziții pe care o emanau Alexander, Sebastian și Vanessa.

- Știți cât este ceasul?

I-am întrebat, blocându-le accesul în apartament, deoarece cei trei erau singurele persoane care mai trebuiau să mai intre în casa mea, surprinzând-o pe Deniz aici, în rest ceilalți membrii ai familiei deja o făcuseră. I-am zărit rânjetul divin al surorii mele mai mici, ca privirile celor doi frați ai mei să se ghidușească în secrete.

- Este duminică, iar tata a spus că ai revenit, deși era normal să vii acasă pentru că azi a rămas să luăm micul-dejun împreună.

Vane mi-a explicat, aducându-mi aminte în cele din urmă de promisiunea pe care o făcusem cu câteva zile înainte de plecare. Mi-am scărpinat ceafa compleșit, spunându-mi faptul că femeia brunetă era singurul motiv pentru care eu îmi uitasem capul undeva pe la picioarele sale, deoarece alt motiv încât să uit de tot ce mă încojura nu era.