Împotriva inimii

Capitolul 9

                                                               PĂCATELE CU NOI

DENIZ

L-am urmărit cu privirea în momentul în care a coborât lungul șir de scări din marmură, în timp ce-și butona telefonul discret. Am zâmbit în sinea mea, trăgând în piept o gură proaspătă de oxigen, continuând să-l urmăresc cum pășea grațios și hotărât, asemenea unui lord plin de încredere și de neclintit, spre parcarea aflață în fața imensei clădiri. Aveam să supraviețuiesc. Cumva. Să-i supravețuiesc lui și cuvintelor pe care le avea în mâneca, dorind cu toată forța sa să-mi facă inima să se retragă din jocul acesta nebun dintre noi doi.

I-am urmărit trupul cum se îndrepta spre mașina sa parcată aproape, schimbând câteva vorbe cu tipul de la securitate. Încă îi purtam urmele pe brațe și parfumul în păr. Era bulversant într-un mod dăunător, întrucât el mă vedea ca un inamic, în timp ce eu îl vedeam ca o pradă. Aș fi putut iubi un om ca el? Un om ca mine într-o variantă mult mai răzvrătită și plină de încredere?

Am închis ochii preț de câteva secunde, atunci când el s-a închis în mașină, auzind în fundal motorul animalului sălbatic. L-am auzit părăsind parcarea, continuând să rămân blocată în mintea mea. Era un om căruia îi făcea plăcere să părăsească inimi, un om care nu învățase ce înseamnă să rămâi și să vindeci. Iar eu mă luptam cu mine, încercând să-l eliberez, ca inima mea să nu sufere, trăgând de cineva care tot continua să fugă de oameni.

- Este un om extraordinar, în ciuda aparențelor sale bolnave.

Tocurile subțiri s-au auzit în fundalul celei mai triste nopți din ultimii ani, încercând să rămân concentrată pe imaginea în care el pleca, pleca și tot alerga împotriva tuturor.

- Oamenii apelează la aparențe, atunci când fug. De ei, de cei din jur și de ceea ce doresc să îndepărteze și să dispară.

Am răspuns, ținând între degetele bariera ce mă despărțea pe mine de realitate: pământul. I-am auzit respirația grea, ca la rândul său, trupul subțire să se sprijine de propria limită spre adevăr.

- Oamenii fug atunci când nu au habar să-și gestioneze trăirile și acțiunile.

- Nu, fug atunci când au obosit să reprezinte ceea ce vor ceilalți să reprezinte.

- El nu fuge, Deniz!

- Atunci ce face?

M-am întors răzvrătită și plină de furie către superba femeie cu ochi de pisică, urmărindu-i chipul imoral de perfect și plin de nelămuriri.

- El se apără. Nu este genul acela de om care este dispus să-și pună inima la bătaie pentru cineva. A trecut de perioada aceea în care experimenta neștiința și-i lăsa pe ceilalți să se joace pentru a descoperi adevărul.

- Adică este un laș...

Am concluzionat, lucru ce a stârnit nemulțumirea lui Raven Browns. Femeia cu acei ochi albaștri de pisică sălbatică.

- Mi s-a spus că ești contra valului, dar nu am crezut asta până acum. Se simte extrem de ciudat defensiva ta. Se vede cu ochiul liber, pentru cel care a trecut prin așa ceva, că ceea ce faci tu se numește: autodistrugere.

Buzele sale pline de culoare roșie s-au mișcat într-un mod periculos, șoptindu-mi cuvintele cu întreaga sa dăruire. Am evitat să mă distanțez și mai tare de reacție lui Raven și plină de încredere și  murdară de cuvintele sale, mi-am scuturat pieptul îngreunat și am rămas țeapănă și de neclintit în fața ei. Nu aveam să las pe nimeni, niciodată să-mi pătrundă în minte, să-mi sape adânc și să descopere cele mai mari dureri ale mele.