Împotriva inimii

Capitolul 14

                                                       ȘAIZECI ȘI CINCI DE ZILE ÎN LIPSA TA

DENIZ

Mi-am strâns la piept jacheta pe care o purtam peste uniformă și holbându-mi în continuare ochii asupra cuplului aflat la mică distanță, mi-am sprijinit spatele de bancheta rece. Ea era dulce, cu ochii mari și albaștrii, în timp ce el era înalt, caraghios, chinuindu-se să-i explica ceva. Stăteau la masa de lângă bufetul din centrul sălii de așteptare, el fericit, ea mai tristă. Am zâmbit șters și m-am lăsat acoperită de nebunia ce mă înconjura. Oamenii se grăbeau spre ieșire, chinuiți de dorul oamenilor din spatele ușilor și trași înapoi de bagajele greoaie.

Șaizeci și cinci de zile. Supravețuisem. Încă lucram la sosiri și acest lucru doar datorită bărbatului care adusese umbră asupra inimii mele. Încă îl vedeam pe hol adesea sau la chioșcul de cafea, fumând afară sau stând de vorbă cu Steven la intrare. Îl vedeam în multe feluri, zâmbind, agitat sau secerând cu privirea, dar niciodată prezent. Ochii lui albaștri erau încă la intrare, în holul imens de lângă sosiri, încă mă priveau din când în când sau acest lucru voiam eu să cred. Îmi făcea inima să se calmeze, sperând că el era oriunde în altă parte, dar în special în pieptul meu.

Era multă liniște în jur. Eram înecată în orele lungi de serviciu, evitând pe oricine care încerca să intre în contact cu mine. Ascunzând singurătatea ce-mi legase brațele, ochii și buzele. Îi vedeam tatăl din când în când pe hol sau fumând afară în locul special, salutându-mă cald, dar întotdeauna conștient de faptul că fugeam de el. Voiam distanță, de toți, în special de bărbatul care mă determinase să ajung aici, Sprouse. Îi vedeam chipul aproape în fiecare oră a zilei, stând sprijinit de cadrul din lemn al ușii din spre biroul său. Mă seca, mă căuta de slăbiciuni și îmi rânjea satisfăcut. Avea dreptate. El nu era aici, să se pună zid între noi sau să mă asigure că nimeni nu avea să mă rănească. Privirile scârboase ale bărbatului cu ochi căprui îmi erau pedepse și dureri, în interiorul meu totul devenise imun. Singurul om care reușea să-l țină la distanță era Steven, însă știam că într-o zi el nu o să mai fie, iar eu aveam să mă răfuiesc cu cea mai grea durere, omul care avea doar o ambiție, aceea de a-mi frânge aripile.

- Uite, fierbinte și cu aromă de vanilie!

Femeia cu păr roșcat mi-a întins recipientul din carton plin cu cafea, așezându-și trupul lângă mine. I-am zâmbit amabil și i-am făcut semn să se apropie și mai mult.

- Mulțumesc mult, Kaylin!

- Ieșim la un viciu?

M-a întreabat în clipa în care un val imens de pasageri a trecut pe lângă noi, creând o învălmășeală nebună și un moment greu de digerat.

- Nu mă ajuți deloc! Încerc să mă las.

Am râs, înghiontindu-mi umărul în umărul său, dezechilibrând-o, ajungând să se reculeagă de după banchetă râzând și amuzându-se pe seama mea.

- Ai fumat ca un șarpe de când ai revenit la sosiri.

- Recunosc, mă relaxează!

- Ce-i drept e mare nevoie acolo, ai observat cum te îneacă cu privirea nemernicul de Sprouse?

M-a întrebat, creându-mi în piept un gol neasumat. Știam, știam tot ceea ce el încerca să-mi transmită prin toți porii. Ura faptul că știa că el avea să se reîntoarcă, având speranța imensei greșeli, ca el să fie concediat fără nici măcar o șansă. Nu știa ce se întâmplase, de fapt, nu știa de ce Morin hotărâse cu atâta ardoare ca el să revină, însă eu știam. Pentru că el doar încerca să salveze demnitatea unei femei, atât.