Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 4- "Mai poți ierta un suflet condamnat pieirii?"

Arax

•••

- Îmi spui ce naiba ai pățit iar? Sau trebuie să ghicesc? Adam mă întreabă, iar eu doar privesc în continuare la caietul din fața mea. Iar ești posedat? întreabă mai apoi pe un ton care se vrea a fi relaxat, dar știu că este doar felul lui ciudat de a mă întreba dacă sunt bine.

Probabil ezită să mă întrebe direct. Probabil știe că nu îi vor răspunde decât printr-un mod sarcastic sau să îl iau peste picior. Să fiu bine? De fapt... nici nu mai știu ultima dată când puteam răspunde la această întrebare cu un răspuns pozitiv.

Când am fost eu bine? Când a fost ultima dată? Mai mult ca sigur cu jumătate de an în urmă, atunci când o aveam pe Lia în dreapta mea. Atunci când ea îmi șoptea că mă iubește, sau atunci când buzele ei moi le găseau pe ale mele, plutind mai apoi într-un dans armonios împreună. Atunci când cerul din ochii ei îmi vorbea, sau când tăciunele părului său îmi întuuneca gândirea, însă într-un mod plăcut (dacă are sens). Atunci când chipul ei - care părea de porțelan- îmi insufla acea liniște pe care am căutat-o mult timp în trecut, mai ales atunci când pomeții i se ridicau, iar un zâmbet frumos i se așternea pe acesta.

Sau atunci când îmi cunoștea numele- un detaliu atât de banal, însă atât de important în același timp pentru o persoană- dar cu toate acestea, într-un joc inocent de al nostru, evita să îl strecoare printre buzele ei rozalii și pline. Dar azi... azi l-a spus cu atâta ușurință, de parcă ar fi însemnat doar un simplu nume, ci nu ceva mai mult. Dar este normal. Înainte eram "acel cineva" pentru ea, eram special. Dar azi, mi-am dat seama că am devenit într-adevăr doar un simplu "oarecare", cineva de care s-ar putea lipsi fără să clipească de două ori. Ciudat cum jocul în care eram propriul rege, s-a transformat într-un joc în care, nu sunt decât un simplu pion.

Trecutul e un frumos amalgam de amintiri, iar prezentul un dureros set de regrete. Viața mea nu mai este pictată în nuanțe vii de albastru, fiindcă pictorița mea s-a scufundat demult în propria-i artă. Iar viața mea a ajuns dulce-amăruie, cel din urmă gust fiind mult mai pronunțat.

Și este ciudat. Este a naibii de ciudat cât de naiv am devenit, atunci când m-am lăsat agățat în mrejele sale, fără ca măcar să încerc să mă revolt. Dar probabil știam de la bun început în ce mă bag, atunci când prima noastră întâlnire s-a măsurat în hanoracul meu preferat căzut drept victimă.

- Posedat? Nici dracu nu s-ar încumeta cu mine, răsuflu într-un târziu, un sarcasm șters, iar băiatul de lângă mine se așează pe canapea, în apropierea mea.

- Știi bine că m-am săturat să fac pe dădaca, spune și eu doar aprob pierdut. Dar nu te pot ajuta, dacă nu îmi spui ce pisici ai, continuă, iar eu doar izbucnesc într-un râs scurt, plin de orice altceva, dar fericire nu.

- Nu mă poți ajuta. Nimeni nu poate. Nici măcar Cel De Sus. Presupun că nici măcar El nu poate face astfel de miracole, replic pe același ton neutru și uzat de sarcasm, și știu că Adam își dă ochii peste cap, cu toate că îl privesc.

- Ar fi trebuit să te faci actor, nu scriitor. Ești o dramă ambulantă, încearcă să glumească, însă eu doar ridic din umeri, nu foarte energetic.

- Viața este cea mai dramatică scenă, iar toți oamenii nu sunt decât simple marionete, răspund, contemplând imediat la cuvintele stoarse din creierul meu vădit de întunecime.

Este mai mult decât adevărat. Viața, în simplul său joc existențial, îi supune pe toți muribunzii la încercări care mai de care, dându-le atât bucurie, cât și tristețe, însă asta într-o măsură inegală. Bucuria vine mereu după furtuni și ploi, însă tristețea nu primește întotdeauna soare, după luptele purtate. Probabil este una dintre regulile universale: suferința trebuie să vină mereu prima și în cantități mai mari, pentru ca vindecarea să fie mult mai binecuvântată.