Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 8- "Fiindcă fără Lia, Arax nu are rost"

Arax

•••

    — Idiotule, termină! Îți voi cere bani pentru fiecare lucrușor spart, îl aud pe Adam și îmi ridic încet privirea înspre el.

     — Nu am așa ceva, replic pe un ton obosit, apoi trag din nou din țigară, mutându-mi privirea la fereastră. Dar îmi poți lua sufletul, chiar dacă și ăsta e cam gol, dramatizez mai apoi și arunc țigara în scrumiera de pe masă, putând jura că celălalt își dă ochii peste cap. 

     — Ești în starea asta idioată de două zile. Chiar nu ai de gând să îmi explici de ce naiba te comporți precum un porc în depresie? Camera asta e o cocină, spune mai apoi și deja știu că va încerca din nou să afle ce dracu s-a întâmplat cu mine.

     Nici nu mi-am dat seama că au trecut deja două zile, de la acea veste care a reușit să mă trezească cu totul la realitate. Dacă credeam până în acel moment că —poate— mai aveam vreo șansă să îmi recâștig pictorița vieții mele, ceea ce Seb mi-a dezvăluit, m-a debusoluat dureros de rapid, trântindu-mă forțat de pământ. 

     Mi-am dat seama că am greșit spunându-mi că timpul, dar mai ales, o amnezie, nu poate fura viața cuiva. Am crezut într-un basm, când realitatea îmi era coșmar. Lia a fost mereu acolo, atunci când mă simțeam pe undeva, pierdut. A avut mereu grijă să mă ancoreze de realitate, nu conta prin ce mijloace. Ea mi-a fost confident înainte de a-mi iubită. Chiar dacă nu îmi cunoștea demonii trecutului, a reușit să îmi aducă niște îngeri ai prezentului. Și mi-a fost praf de stele, avea în păr sclipici, iar în suflet căldură. Dar din acea zi, mi-a devenit călăul inimii mele, cea care avea să mi-o înjunghie fără milă. Și asta, tot din vina mea.

     Tot eu am condus-o pe drumul ăsta, un drum plin de ceață, în care ceea ce o înconjoară, sunt doar frânturi de adevăr și minciuni frumoase. Chestia cea mai rea este că, eu nu mai însemn nici măcar o simplă minciună frumoasă, ci pur și simplu, un capitol încheiat din viața ei. Și e a naibii de dureros să știi că, fata cu care mai demult îți scriai propria carte, astăzi nu te mai consideră demn de un final împreună. Sau cel puțin, nu unul fericit oricum. 

     Puteam să am cerul acum, dacă nu aș fi aruncat totul focului din interiorul meu. Dacă în acea zi nu m-aș fi întâlnit cu părinții Izei, dacă ei nu mi-ar fi readus la viață acei demoni ai vinovăției și regretului, nu s-ar mai fi ajuns aici. Dacă Lia nu ar fi îmbrăcat rochia ei, dacă eu nu aș fi fost un ticălos și nu aș fi țipat, nu s-ar fi ajuns aici. Dacă nu m-aș fi lăsat încă o dată înghițit de trecut, acum mi-aș fi avut prezentul în brațe, iar amândoi am fi privit fericiți înspre viitor. Dar "dacă" e doar un mod subtil de a spune "ai făcut-o". 

     — Vrei să îți spun ceva? îl întreb într-un final pe Adam, care probabil nu s-ar mai fi așteptat la vreun răspuns din partea mea. 

     — Spune, replică la rândul său, iar eu doar oftez scurt, apoi mă încumet să îl privesc în ochi.

     Stă doar la vreo doi metri depărtare de mine, parcă așteptându-mă să mă deschid. Ciudat cum un suflet atât de rece, poate emana atâta căldură, doar prin simplul fapt că pare dispus să mă aștepte, să mă asculte. În ultimul timp, Adam a devenit un al doilea Seb.

     Știu că la rândul lui, are multe de spus, ar vrea să fie ascultat de cineva, dar cu toate astea, nu simt că eu aș putea fi cel care să o facă. Simt că are multe secrete, poate chiar și mai întunecate decât ale mele. Și chiar dacă aș vrea să îl ajut și eu măcar un sfert din cât m-a ajutat el până acum, nu pot. Cel puțin, nu încă. Știu un om închis în sine când îl văd, fiindcă am fost ca el, iar acum se pare, că voi fi nevoit să redevin astfel, la rândul meu.