Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 18- "Dar de data asta, plec fiindcă mi-a cerut bruneta"

Arax

•••

     — Dacă pățește ceva, jur că te omor. 

    Nu mai are rost să mă întorc cu privirea la Seb, pentru a ști că această șoaptă este chiar și mai mult decât o amenințare: este asigurarea a ceea ce se va întâmpla, dacă Lia nu va fi bine. Și nu, nu este o glumă. Chiar îl cred în stare, mai ales după ultimele noastre întâlniri. 

      — A leșinat în fața mea. Ce ar fi trebuit să fac? Să o las până unul dintre voi ar fi decis să o caute?

     Da, probabil cel mai recomandat ar fi să păstrez tăcerea, dar nu pot. Nu într-un moment ca acesta, în care simt că nu mai am deloc mult, până o voi lua razna cu totul. Nu în timp ce în fața mea, încă revăd scena de acum o oră sau două.

     Lia vorbind cu mine la telefon, iar în clipa următoare, căzând pe sol de parcă ar fi fost o simplă frunză purtată de vânt. Nu cred că este nevoie să spun cât de speriat și îngrijorat am fost (și încă sunt). Nici nu am mai ținut cont de ceea ce mi-am propus de dinainte (să stau ascuns în mașină, sperând să o văd măcar câteva clipe). Imediat ce a leșinat, am alergat din mașină și am dus-o înapoi la apartamentul lui Seb, cu toate că știam de dinainte în ce pericol mă bag. 

     — Mai mult ca sigur i-ai făcut ceva. Nu e prima dată ajunge aici din cauza ta oricum, spune imediat după aceea, pe același ton slab; mai mult ca sigur încercând din răsputeri să își păstreze cumpătul.

      Dacă nu am fi fost în spital, aș fi leșinat la rândul meu din cauza pumnilor pe care i-aș fi luat din partea lui. Îl cunosc îndeajuns să spun asta. Dar are dreptate. Nu e prima dată când bruneta ajunge aici, din vina mea.

     — De ce? De ce te-ai întors, Arax? Nu ai făcut-o să sufere destul?

     Nu pot decide ce mă face să rămân fără vreun fel de reacție: întrebările pe care mi le-am pus chiar și eu chiar de când m-am întors, sau vocea care acum nu mai este agresivă și calculată, ci obosită și plină de durere, regret, tristețe. Probabil a doua parte, ținând cont de faptul că mă îmi simt cum sufletul se crapă și mai puternic. 

      Da, poate Seb nu mai ține la mine, însă eu nu am încetat nicio clipă să țin la el. Poate el nu mă mai vede precum un frate, un prieten, sau măcar ca pe cineva cunoscut. Dar eu nu m-am oprit din a îl considera astfel. 

      — Simțeam că mă sufoc fără ea, Seb. Nu am fost în stare să trăiesc în lipsa ei, cu toate că respiram.

      Adevărul. Am ales să spun adevărul, ci nu frânturi din el. Am ales să mă opresc din a mai tăia minciuni pe tavă, sperând să îmbunez pe cineva. M-am întors fiindcă viața fără Lia, nu e viață. M-am întors fiindcă cerul meu este reprezentat doar de ochii ei. Fiindcă inima mea, poate fi fericită, doar îmbrățișând-o îndeaproape pe a sa. 

      — Știi... nu cred că are rost să îți mai spun acum, dar dacă nu ai fi plecat, astăzi totul ar fi fost diferit. Tu ai ales să fugi crezând că astfel o protejezi, dar nu ai făcut decât să o arunci înspre întuneric, Arax. Iar eu am fost nevoit să o trag înspre lumină de fiecare dată.

      Îi privesc pe cei doi prieteni ai Liei. Îmi las inima să cântărească vorbele lui Seb, în timp ce observ grimasele pline de grijă ale celor doi, care stau în fața salonului brunetei. Îl așteaptă pe noul iubit al brunetei să iasă, pentru a le spune ce s-a întâmplat mai exact. În momente de genul, nici măcar gelozia nu mai poate să triumfe în fața vinei.