Spune-mi că mă iubești!

Epilog

    ~după doi ani~

     A fost precum vântul. Ca niște bătăi fragede de aripi. Am simțit-o exact ca un cuțit, cu toate că a intrat în viața mea precum o rază de soare, într-o zi de iarnă. A fost deodată, iar în același timp, atât de subtilă. A fost exact ca o ploaie de vară, identică cu o gură din desertul tău preferat, sau cu o îmbrățișare din partea persoanelor dragi ție. 

    Așa am simțit eu dragostea. Așa l-am simțit pe Arax, cu toate că nu chiar de la primele noastre întâlniri. Am fost mai puțin decât cunoștiințe, dar mai mult decât străini. Prima noastră întâlnire a fost mai mult decât ciudată. A fost forțată, a naibii de forțată, și abia așteptam să ies din încurcătura aia. Și totuși...

   Cu fiecare întâlnire, cu fiecare ceartă, cu fiecare bucată de inimă ruptă... blondul se apropia tot mai mult de sufletul meu. Și nu am reușit să îmi dau seama atunci. Poate asta ne-a și apropiat așa mult- faptul că nu credeam în apropiere. Poate faptul că a fost acolo atunci când credeam că nu ar trebui să fie... l-a făcut atât de special.

    Privirea lui mi-a adus durere și în același timp pace. Vocea lui mi-a fost fulger pe timp de furtună, dar și adăpost. El mi-a fost condamnare, dar și plăcere. Mi-a fost mult prea multe și prea puțin în același timp.

    Nu am idee dacă are vreun sens ceea ce spun. Dar cred că asta e și chestia cu iubirea în general- nu are sens.

    Am plâns pe lângă el. A fost și cauza pentru care am făcut-o de câteva ori.

     Am zâmbit pe lângă el. A fost și cauza pentru care am făcut-o de cele mai multe ori.

    Tind să mă tot repet. Este un obicei de al meu de care am tot încercat să scap, dar după cum se observă, nici măcar acum nu am reușit. 

    — Lia, ești gata? Vom întârzia. 

    Inspir adânc și aprob, fără să îl privesc pe Seb. Nu prea mă simt în stare să mă ridic de pe scaun, și continui să mă privesc în oglindă. 

     Par obosită. 

     De fapt, sunt obosită.

    Nu mai țin minte ultima dată când m-am simțit odihnită.

     — Mi-e dor de tine.

    Reușesc cumva să pronunț aceste cuvinte fără a părea mult prea afectată. Nu îmi pot permite să îmi stric machiajul. Cel puțin nu astăzi.

   Mă ridic cu greutate, așteptând parcă orice fel de semn pentru care aș putea scăpa de ieșirea asta. Dar nu prea apare niciunul.

    — Lia, hai odată! Vom întârzia!

    Nu mai privesc oglinda, dar arunc o ultimă privire asupra fotografiei înrămate de lângă aceasta. Zâmbesc slab.

    În fotografie suntem eu și blondul, la una dintre întâlnirile noastre. Eram cu Seb, ba mai mult, chiar el a făcut poza asta. Stăteam unul lângă celălalt, privindu-ne de parcă nu mai exista ziua de mâine, în timp ce așteptam să ne vină comanda de burgeri. Seb a spus că i s-a făcut rău de dinainte de a mânca, și acum pot înțelege de ce.

    Aș minți dacă aș spune că nu îmi este a naibii de dor de acele zile. Sau de el.

    — Putea fi mai rău, îmi repet aceeași replică pe care o folosesc de ceva timp, apoi ies din cameră.

***

   — Deci până la urmă, Leo a murit sau nu?

     Îmi dau ochii peste cap instant. Mă apropii de fata curioasă, oprind băiatul din a vorbi.