Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 14- "Ar fi putut să mă omoare, iar un zâmbet i-ar fi apărut pe chip"

Arax

•••

    — Puteam să jur că poți fi mai profesionist decât atât, Asty, încerc să detensionez puțin aerul printr-o încercare de tachinare, dar băiatul din fața mea, nu pare mai deloc impresionat sau măcar puțin amuzat.

     Își ridică încet ochii din dosarele de pe birou, ca mai apoi să îmi arunce o privire plină de gheață, în timp ce eu încerc să nu îmi schimb prea mult expresia feței. Da, doare să văd ce străină îi este acum privirea, câtă ură și dispreț îndreaptă înspre mine. Dar nu e ca și cum nu merit asta.

    Merit mult mai multă durere. Mult mai mult dispreț, ură și chestii de genul. Nu sunt chiar atât de nenorocit încât să nu pricep nici măcar asta.

     — Ce cauți aici, iar? întreabă pe un ton calm, deși știu că se abține cu greu să nu îmi trântească niște pahare în bostan. Chiar trebuie să fac un ordin de restricție împotriva ta? continuă și schițez un zâmbet slab, apoi iau loc pe un scaun, încercând să par neafectat, în continuare. 

    — Știi bine că o bucată de hârtie nu ar rezolva mare lucru, replic și apoi îmi îndrept vocea. Vreau să vorbesc cu tine, spun mai apoi și el își dă ochii peste cap, apoi se ridică de pe scaunul său din piele, iar pentru o secundă, am impresia că are de gând să sară la bătaie.

     În schimb, se întoarce cu spatele la mine, uitându-se la fereastră. Nici măcar nu mai vrea să mă privească, hm? Nu îl învinovățesc totuși.

      — Mi-am dat seama de asta. Spune repede ce vrei și pleacă naibii. Simt că mă sufoc în aceeași cameră cu tine.

     Cuvintele  mi se blochează neintenționat pe limbă, în timp ce ultima lui frază mi se tot repetă în minte. 

      "Simt că mă sufoc în aceeași cameră cu tine"

     Da, chiar dacă mi-am dat seama de ceva vreme cât de mult m-a îndepărtat de el, de Lia, de toată viața sa, îmi simt inima cum se rupe din nou în bucăți mici, iar de data asta nu prea mai pot arunca un zâmbet tâmp pe față, sperând să pară cât de cât real.

    Fiindcă tot ce e real în clipa de față, este doar durerea. Tot ceea ce pot simți acum, nu este nimic altceva decât sufletul meu amorțit, luptându-se cu inima mea ruptă, într-o încercarea idioată de a decide dacă mai are rost.

     Dacă mai are rost cu adevărat să încerc. Dacă nu ar trebui pur și simplu să ies de data aceasta definitiv din viața lui Seb, a Liei, a celorlați. La naiba, chiar ar fi totul mult mai simplu! I-aș scuti de suferință și neliniște, însă mi-aș deschide mie drumul înspre Infernul de pe Pământ. 

     De asta urăsc eu viața. Îți oferă zecei de alegeri, dar cu toate astea, nici una care să te ajute. 

     — Eu... vreau doar să te întreb ceva.

     Mâinile îmi transpiră dintr-un oarecare motiv. Probabil fiindcă realizez de abia acum, că persoana din fața mea, este persoana pe al cărui umăr obișnuiam să îmi las capul la greu. Iar acum, este complet cineva diferit, glacial. Dar asta e doar vina mea. Eu l-an schimbat pe Seb. Eu l-am forțat să devină... în acest mod.

      — Întreabă mai repede.

     Înghit în sec, apoi mă ridic de pe scaun. Fac doi pași mai aproape de el, apoi mă opresc. Nici eu nu prea am putere să mă apropii și mai mult. Dar spre deosebire de el, eu nu o pot face fiindcă știu. Știu că pot deveni în orice clipă un Arax mult mai slab și vulnerabil, ca mai apoi să îi sar în brațe, în timp ce îl rog să mă ierte.