Capitolul 19- "Trebuie să îl găsesc singură"

660 62 35
                                    

Lia

•••

      — Lia, te rog. Încearcă să înțelegi că ceea ce am făcut, am făcut pentru tine.

    Mă întorc cu privirea din nou la băiatul de lângă mine, simțind nevoia să îmi dau ochii peste cap. Toată discuția asta devine deja mult mai mult decât poate suporta cineva care nu a dormit mai deloc în ultimele zile. 

     — Seb, oricât încerc, nu reușesc să îmi dau seama cum m-ai ajutat prin faptul că mi-ai ascuns jumătate din viața mea, spun obosită, luptându-mă cu senzația grea din zona capului.

     Da, am nevoie de somn. Probabil am nevoie și de niște mâncare, ținând cont de faptul că nu prea am mai avut vreun apetit în ultima vreme. Dar pur și simplu, din ziua în care mi-am dat seama cât de oarbă am putut fi, mi-a pierit atât cheful de somn, cât și de mâncare.

     — Lia, știi cât de mult țin la tine! Cât mai ai de gând să continui asta? Știi de ce am decis să nu îți spun chiar tot!

     Seb ridică tonul, iar eu mă ridic de pe scaun; deja simțind cum nu mai am răbdare. Sunt furioasă, a naibii de furioasă! 

    Sunt furioasă pe Seb și pe Arax fiindcă știau totul, dar nu mi-au spus mai nimic, ba mai mult, nu au făcut altceva, decât să mă împingă și mai puternic în beznă. Sunt furioasă și pe Isaac, pentru că este prins la mijloc, este cel mai nevinovat din toată nebunia asta, iar cu toate astea, nu pare a se plânge prea mult. Dar mai furioasă decât pe toți ceilalți, sunt pe mine însămi. Fiindcă am tăcut atunci când trebuia să țip. Fiindcă mi-am dat seama că ceea ce am în jurul meu este o simplă piesă de teatru, dar cu toate astea, am continuat să fiu parte din ea.

    — Ai habar cât de... cât de confuză sunt acum? Ai măcar vreo idee, cum mă simt? întreb mai mult pentru mine, decât pentru cel din fața mea, în timp ce mă forțez să nu mai vărs nici măcar o lacrimă.

      Am plâns prea mult din cauza tuturor, iar ei, doar au privit.

    — Lia, dar tu ai habar cum m-am simțit eu? 

      E rândul lui să mă întrebe, iar din tonul ridicat și iritat de acum câteva minute, a ales unul mult mai jos și plin de oboseală. Dar nu, în niciun caz nu mă poate păcăli cu asta. 

    — Nu tu ești cel care a trăit în minciună, Seb. Dacă ții la mine atât de mult precum pretinzi că o faci, spune-mi restul. Știu că ceea ce mi-am adus eu aminte, este doar jumătate, sau poate chiar doar un sfert, din ce ar trebui să știu.

     Mă privește fără niciun fel de reacție câteva secunde, ca mai apoi să reducă și puțina distanța care era între noi. Nu îmi dau seama ce intenționează pe moment, însă atunci când mă îmbrățișează, este rândul meu să stau precum o stană de piatră. Simt că el are nevoie de îmbrățișarea asta mai mult decât am eu. Dar nu, nu îl îmbrățișez înapoi. Ar însemna că l-am iertat deja.

     — Nu pot, șoptește și imediat după aceea, rupe îmbrățișarea. Dacă nu ți-am spus până acum ceea ce s-a întâmplat, a fost dintr-un motiv bun, Lia. Mereu am avut în minte un singur lucru: să te protejez. Trecutul tău nu e legat cu fundă, e plin de chestii pe care, chiar aș vrea să nu ți le amintești. Așa că poți să mă urăști, dacă asta înseamnă ca eu să te știu bine, continuă și nu mai așteaptă ca eu să răspund, ci se întoarce, pornind înspre ieșire.

     Îmi simt inima grea, de parcă aș avea plumb în ea. Și nu sunt în stare să îmi dau seama dacă este din cauza faptului că sunt o marionetă în propria mea viața, sau din cauza faptului că Seb nu mai avea mult, până când începea să plângă.

Spune-mi că mă iubești!Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum