Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 16- "Eu sunt cauza pentru care Lia a uitat cine este cu adevărat"

Arax

•••

      — Te uiți la cutia aia de vreo jumătate de oră. Ce dracu ai pus în ea? O bombă sau ceva de genul?

     Îmi dau ochii peste cap la gluma seacă a șatenului de lângă mine, în timp ce el își închide laptopul, apoi se așează mai confortabil pe canapea. 

       — Da, am de gând să te arunc în aer, bolborosesc și apoi îmi dreg vocea. E... e ziua Liei mâine. Ăsta ar trebui să fie cadoul ei, devin mult mai serios imediat, iar Adam mă privește mai atent.

     Știu ce vrea să spună. Știu ce vrea să întrebe, dar cu toate astea, aștept să o facă. 

     — Chiar ai de gând să mergi la ea?

     Ridic din umeri, oftând nu foarte subtil. Nu prea am idee ce voi face. Mintea îmi spune că nu este potrivit. Cum aș putea să mă prezint la ea, urându-i "la mulți ani, bruneto", în contextul în care ea nici măcar nu își aminntește de mine? De ce ar trebui să fac asta, știind că reacția sa, ne va face rău amândurora? Și totuși...

    Inima asta idioată mă împinge să o fac. Mă forțează să îmi imaginez ceea ce trebuie să fac mâine, atunci când frumoasa mea (sau cel puțin, care obișnuia să fie frumoasa mea), va împlini nouăspreze ani. Îmi tot aduce aminte de tot ceea ce am trăit cu ea, tot ceea ce m-a făcut să simt, tot ceea ce i-am promis, tot ceea ce mi-a promis. 

     — Nu știu, tu ce ai face? Dacă în locul meu ai fi tu, dacă în locul Liei s-ar afla... fata pe care o iubești, tu ce ai face? Ai merge la ea, știind deja că și-a găsit pe altcineva, știind că a uitat tot ceea ce voi doi ați trăit împreună?

     Nu prea pricep care dintre întrebările de mai sus l-a atins într-o oarecare măsură, întrucât în câteva clipe, în ochii lui pot vedea o tristețe a naibii de intimă, a naibii de... aparte. De parcă ar ști exact cum mă simt, de parcă ar fi trăit asta deja, pe propria piele.

      — Aici nu este vorba despre mine, Arax.

      Din nou aceeași răceală. Din nou același ton pe care l-am auzit în ziua în care acea necunoscută a venit la el.   

      — M-ar ajuta totuși, insist, iar de data asta, nu prea sunt sigur că o fac pentru mine.

      Simt că și el are multe întrebări la a căror răspunsuri sunt pierdute, aruncate, sau uitate pe undeva prin cotloanele minții sale.

       — Dacă aș fi fost în locul tău, nu i-aș fi dat drumul atât de ușor. Aș fi luptat pentru ea, fiindcă ceea ce am trăit cu ea în trecut, îmi va răpi neîncetat viitorul. Nu mi-ar fi păsat că o altă persoană i-a intrat la suflet, ci mai mult, aș face tot posibilul să îi arăt cine ar trebui să fie de fapt acolo.

      În fața mea văd o pânză. O pânză în care ceea ce îmi spune Adam, cuvintele sale, încarcă bucata de material cu picături grele de cerneală neagră, în timp ce conturează o siluetă slabă, ce pare a cere ajutor, cu toate că nu vrea să recunoască. El cere ajutor, el este acea siluetă înconjurată de marea cu valuri non-colore.

      Îi aud cuvintele, dar mă simt vorbind pe mine. Îi văd privirea plină de melancolia, tristețea a ceva ce a avut odată, ca mai apoi să îmi văd proprii ochi. Îi simt șoaptele sparte ce se ascund în spatele unor vorbe aruncate la nimereală, de parcă le-aș fi spus eu.

     Adam. Adam nu este nimic altceva decât o altă inimă rănită și plină de bandaje uzate, în încercarea de a rezista. Nu este nimic altceva decât o altă carte plină de capitole nescrise, rupte și arse din vina tuturor durerilor.