Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 6- "Prietenii mă știu drept Arax"

Arax

•••

      — Nu mai fii atât de fricos. Nu ai venit până aici degeaba, spun și închid ochii preț de câteva secunde, timp în care trag aer adânc în piept. 

      Îmi simt mâinile cum încep să tremure încet, iar atunci când deschid ochii din nou, îmi arunc privirea asupra clădirii impozante din fața mea. Este de non-culoarea purității, curată, iar simpla arhitectură elegantă și totuși simplă, îți oferă imediat o căldură oarecare. Exact cum toate cabinetele psihologice ar trebui să îți confere.

      Da, am făcut și asta. Am căutat locul unde lucrează Seb, iar imediat după aceea, am făcut o programare pe ziua următoare, adică pe astăzi. Normal că am folosit un nume fals, normal că nu puteam să îmi fau adevărata mea identitate. CAeva mi-ar fi spus că Seb mi-ar fi respins ora de terapie fără să clipească. Iar înspre uimirea, dar și înspre norocul meu, secretara brunetului nu mi-a spus că voi fi nevoit să aduc vreun act de identitate. Nu am habar dacă se numește incompetență, sau doar încredere oarbă în pacienți. 

     — Poate e greu de crezut, dar idiotul de Adam are dreptate. Nu pot ceda, nu o pot lăsa să plece, șoptesc din nou mai apoi, strângând volanul mașinii puternic, în timp ce degetele mi se albesc din cauza acestei acțiuni. 

      Adam m-a făcut să realizez că nu pot ceda. Nu pot lăsa ca trecutul pe care eu și bruneta l-am împărțit împreună, spă fie șters din cauza unui prezent încețoșat sau a unui viitor incert. Nu am cum să las ca toate amintirile pe care le-am creionat împreună, să mi se strecoare printre degete, ca mai apoi să zboare prin plasma gândurile, precum frunzele în bătaia vântului. Mi-a aruncat crudul adevăr în față, fără să încerce să îl împacheteze cu nuanțe mai dulci de minciuni. 

      Mi-a spus "Dacă nu ai de gând să lupți acum, pe viitor nu vei mai avea ocazia. Dacă decizi ca acum să îi dai drumul, nu îi vei mai putea găsi mâna după aceea." 

      Iar eu am simțit aceste cuvinte precum mii de cuțite care mi-au săpat încet și dureros în inimă. Fiindcă am reușit să accept ceea ce am tot evitat să pricep: ea nu mai mă recunoaște ca fiind al ei, dar eu nu voi putea uita vreodată că a fost, este și va fi mereu a mea. Și ar trebui să îi mulțumesc lui Adam pentru asta. Fiindcă m-a făcut să îmi deschid ochii. M-a făcut să înțeleg că îmi va părea mai mult decât rău, dacă nu voi încerca să fac acum ceva, care ar putea să ne aducă trecutul în prezent. 

      Regretul e unul dintre cele mai amare adevăruri ale omenirii. Te face să îi urăști pe cei din jur, să îi condamni și să îi privești cu ură. Dar face exact la fel și cu propria ta persoană. Te face să îți fie jenă cu tine însuți, fiindcă nu ai făcut ceea ce trebuia, atunci când ai avut ocazia. Iar încet dar sigur, îți creează zeci de sticle de incertitudini și apropouri, care să îți acopere inima fragilă. Iar în momentul în care toate sticlele se vor sparge, vei ajunge să te urăști mai mult decât orice altceva. 

       Iar eu am trăit în regret deja de prea mult timp. Am simțit pe propria piele cum se simte să eviți oglinzile, fiindcă urăști persoana pe care o arată. Și am simțit aceleași frământări sufletești de două ori. Prima dată atunci când am pierdut-o pe Iza, iar apoi, atunci când am pierdut-o și pe Lia. Puteam să jur că eram deja obișnuit cu acea durere imensă dinăuntrul meu, dar nu. A durut chair și mai mult decât prima dată. 

        — Gata, Arax. Nu mai trage de timp, sparg din nou plasa propriilor gânduri nefaste, apoi ies hotărât din mașină, blocând-o mai apoi, și aruncându-mi imediat cheia în buzunarul hanoracului.