Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 9- "Poate în modul ăsta, voi putea începe puzzle-ul"

 Lia

•••

      — Lia, ești bine? Pari dusă pe gânduri mai mult decât de obicei, o aud pe prietena mea cea mai bună ca prin vis, iar imediat după aceea îmi duc privirea la ea. 

      Aprob slab, luând o altă gură din cafea. 

     — Unde a plecat Beck? întreb și ea doar mă privește într-un mod ciudat.

     — A mers după comenzile noastre. Spune, ce ai pățit? Știi bine că încerc să te ajut, dacă știu cum să o fac, replică blonda și eu doar expir frustrată, apoi îmi acopăr fața între palme. 

      — Nici nu am habar de unde naiba să încep. Se întâmplă atât de multe lucruri în ultimul timp, încât simt că nu mai am mult până când voi ceda, recunosc într-un final, simțindu-mă imediat oarecum ușurată. 

     Chiar aveam nevoie să spun cuiva despre asta. Chiar simțeam că nu mai am mult până când voi exploda, iar momentan, cred că ar fi cel mai bine să vorbesc cel puțin cu Hailey despre gândurile mele. Nu strică să împărtășești cuiva ceea ce te macină, mai ales dacă acea persoană îți este apropiată de inimă. 

       — Cu începutul, glumește prietena mea, iar eu îmmi dau ochii peste cap.

      Și care ar fi ăla mai exact? Nici măcar eu nu am habar ce mai exact mă deranjează. Sunt multe lucruri pe care nu prea am reușit să le rezolv de una singură. Oricât aș încerca să adun piesele lipsă, pur și simplu lipsește ceva. Iar asta desigur, nu este nimic altceva decât memoria mea. Toate lunile pe care nu mi le amintesc, toate săptămânile, zilele, orele, minutele. Tot acel timp care nu este nimic altceva decât o mare neagră în mintea mea. 

      Sunt pierdută undeva în mijlocul acelei mări, cu barca pe jumătate scufundată, fără nimeni care să mă ajute, iar cu toate colacele de salvare pierdute. Exact așa mă simt. Poate nu sunt singura, poate mă victimizez fără să îmi dau seama, dar nu mai simt de ceva vreme că am control asupra propriei mele vieţi. 

      — Pur și simplu simt că... toată treaba asta cu amnezia, chiar îmi distruge viața.

     În sfârșit am admis ceea ce țineam ascuns undeva prin cotloanele îndepărate ale minții. An recunosctu după atâta timp că ceea ce m-a doborât cu câteva luni în urmă, nu m-a făcut mai puternică, ci mai mult, mi-a tăiat din aripi. Până acum am încercat mai tot timpul să pretind că toate amintirile pierdute, toate momentele uitate, nu sunt chiar atât de importante pentru mine, căci pe viitor, îmi voi face altele. Dar nu este chiar deloc așa. Mi-am dat seama că fără ele, chiar nu voi fi în stare să mă vindec vreodată pe deplin.

      — Ai vreun motiv pentru care te-ai gândit așa deodată la asta? Sau mai bine spus, ți-a spus cineva ceva?

       Privesc în spatele meu, vrând să mă asigur că Beck este încă ocupat cu mâncarea pe care o comandă. Nu este ca și cum nu aș avea încredere în el, la fel de mult cum am în Hailey. Dar pur și simplu simt că este mult mai ușor să vorbesc cu ea despre asta. Probabil fiindcă Beck nu ar putea fi serios pe deplin, sau fiindcă e mai ușor să vorbesc cu o fată despre ceea ce mă irită.

      — Arax, recunosc fără alte rețineri, iar prietena mea doar mă privește de parcă i-aș fi spus să îmi rezolve o problemă la matematică.

       — Tipul care te privea atunci în parc, de parcă avea de gând să te omoare sau ceva? glumește ea și eu aprob cu un zâmbet slab.

      Mă bucur că reușește să mai detensioneze măcar puțin atmosfera. Sarcasmul ei ajută uneori.