Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 7- "Dar eu simt că locul lui e aici"

Lia

•••

     — Poți să îmi spui mai exact, de ce naiba ai fugit de la ora de sport? întreabă Beck, iar blonda doar ridică din umeri, fără mare entuziasm. 

      — Nu aveam chef și i-am spus că mi-a venit din nou ciclu. Pun pariu că ai fi vrut și tu să ai probleme de fete, atunci când avem ore cu profu de sport, răspunde Hailey de parcă nu ar fi spus ceva destinat doar unei conversații cu o fată, ci nu cu un băiat.

      Dar după cum am mai spus, idioții ăștia doi se tachinează mai mereu, dar o fac într-un mod oarecum drăgălaș. Se vede de la kilometri depărtare că brunetul o vede pe Hailey și într-o altă lumină decât (doar) cea a unei prietene foarte bune, dar blonda noastră nu a dat vreodată un semn, cum că ar putea simți ceva pentru el, ceva mai mult decât prietenie. De aceea Beck nici nu încearcă să fie atat de evident, cu toate că nu prea îi iese în majoritatea timpului. 

      Uneori îl compătimesc. E greu să iubești, dar să nu fii iubit la rândul tău, cu toate că eu nu am experimentat asta. Din fericire, Isaac mă iubește, eu îl iubesc, noi ne iubim. Sau cel puțin, asta sper. Nu e ca și cum aș mai fi fost într-o altă relație înainte de el. Sau cel puțin, nu îmi amintesc eu.

     — Smith, am ajuns. Unde te gândești? îl aud mai apoi pe brunet, iar imediat ce îmi arunc privirea pe geam, observ că suntem deja în fața apartamentului. 

      — Scuze, m-am  pierdut, spun și apoi deschid portiera, zâmbind. Ne vedem mâine, nu vă omorâți pe drum! completez și apoi trântesc portiera, iar blonda doar zâmbește, făcându-mi din mână. 

    Beck pornește din nou mașina, apoi o întoarce în câteva clipe, lăsând o subțire dâră de fum în urma lui. Imediat ce aerul răcoros de seară îmi gâdilă nările, zâmbesc subtil, aruncându-mi privirea înspre clădire.

     Isaac este din nou la muncă, iar din câte am înțeles, va fi din nou nevoit să lucreze până târziu, așa că am decis să trec pe la Seb, înainte de a mă reîntorce la mine acasă. Nu este prima dată, și mai mult ca sigur nici ultima. Prietenul meu este deja obișnuit să îmi țină companie, mai ales că iese de la muncă înaintea mea, iar iubitul meu nu are nimic împotrivă, știind deja cât de enervant este pentru mine, să stau singură, între acei patru pereți din camera mea, acolo unde mai demult, pot jura că era mai multă veselie. 

     Nici măcar unchiul Stan nu mai este în acea casă. După ce am ieșit din comă, mi-a fost a naibii de greu să accept că ultima rudă care mai rămase în viața, ultima amintire de a mamei, a murit. Cu toate că nu aveam nicio amintire foarte plăcută cu el, puteam să o văd oarecum pe mama, iar faptul că și el murise, mi-a zdrobit și mai puternic inima deja fisurată. Nu conta cât de mult mă rănise, nu conta faptul că m-a și bătut, sau că îmi amintea în fiecare zi că sunt un blestem. Era fratele mamei, sânge din sângele ei. Normal că a durut enorm plecarea lui. Nici măcar nu am putut participa la înmormântarea lui, din cauza faptului că am fost inconștientă în timpul acelui eveniment. 

      Încă un motiv pentru care trebuie să aflu câteva informații despre viața mea de dinainte de acel accident. Și acele răspunsuri le pot afla doar de la prietenul vechi a lui Seb (sau o cunoștiință mai veche), acel Arax (chiar nu pot înțelege de unde ar putea veni prenumele ăsta ciudat). Știu că Seb nu îmi va spune nimic altceva decât și mai multă abureală, iar prietenii mei și Isaac, nu prea par să știe multe despre viața mea de dinainte de accident. 

         — Știi, e periculos să visezi cu ochii deschiși la ora asta.

      Îmi scutur imediat gândurile, apoi realizez că m-am oprit din a înainta înspre aparament, ci am rămas în același loc, meditând precum o nebună. Iar totul devine și mai stânjenitor atunci când îl văd pe acel Arax la doar câțiva metri depărtare de mine, măsurându-mă din priviri. La naiba, mă gândisem la el doar acum câteva secunde! E spiriduș sau ceva?