Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 5- "Da, sunt orice, dar numai bine nu"

Lia

•••

     — Dacă dragostea este un antidot, eu de ce îl simt ca pe un drog? Dacă ea te înalță departe în văzduh, eu de ce am impresia că mă trântește de fiecare dată, fără pic de remușcare? 

     Las cartea pe masă, apoi îl privesc pe iubitul meu. Nu prea pare extrem de atent la ceea ce am citit, continuă să se uite pe telefon, stând cu capul în poala mea.

      — Oh, ai terminat? mă întreabă și eu mă abțin să nu îmi dau ochii peste cap, fiindcă mă irită la culme când face asta.

     De multe ori îi dă atenție telefonului său, chiar și atunci când ar trebui să ne petrecem timpul înpreună. Înțeleg că profesia lui îi cere să fie destul de pus la curent cu ceea ce se întâmplă la locul de muncă, dar tind să cred că ar putea să își acorde măcar uneori, deplina lui atenție și persoanei mele. 

      — Da, Isaac, am terminat. Măcar ai auzit cum s-a sfârșit capitolul? întreb, deși deja știu răspunsul.

      — Ceva cu o căzătură, nu? mă întreabă mai în glumă, iar eu doar oftez cu nu foarte mult entuziasm.

      — Da, Isaac, cu o căzătură, rostesc pe un ton sarcastic, ca mai apoi să îl forțez să își ridice capul din poala mea, punându-mi picioarele mai confortabil. 

      El își așează telefonul lângă carte, apoi zâmbește zeflemitor. Ah, la naiba cu zâmbetul lui frumos. Știu deja că are de gând să mă îmbuneze cât ai zice pește. Detest că nu pot sta mai mult timp supărată pe el. 

       — Iartă-mă, iubire, nu am fost prea atent, recunoaște și îmi dă mai apoi niște fire de păr după ureche. Știi bine că aș vrea să să îți acord toată atenția, dar un spital nu se conduce singur. Știi cât de important a fost pentru tatăl meu, știi cât de important este și pentru mine.

     Zâmbesc slab, apoi aprob. Da, Isaac este încă foarte tânăr pentru a conduce un spital de unul singur, fiind doar la vârsta de douăzeci și patru de ani. Dar uneori, viața nu ne întreabă ce vârstă avem sau ce vise, ci doar ne pune în fața faptului împlinit, iar noi, fiind simpli spectatori, trebuie doar să acceptaăm, supunându-ne. Exact la fel s-a întâmplat și cu el, atunci când tatăl său a murit din cauza unei boli acum doi ani, iar lui i-au revenit toate responsabilitățile spitalului. Din câte am înțeles, mama lui l-a părăsit încă de când el avea vârsta fragedă de cinci ani.

     Și da, chiar m-am simțit cu adevărat tulburată de faptul că ne asemănăm atât de mult, cel puțin cu privire la părinții noștri. Tatăl lui a murit, iar mama mea la fel. Tatăl meu a fugit precum un laș, iar mama lui, exact la fel. Poate de aceea am încercat mereu să fiu înțelegătoare. Doar că uneori, până și răbdarea unui om are limitele sale.

     Aș fi cu adevărat o mincinoasă dacă aș spune, însă, că nu mi-aș dori o relație în care să fiu măcar pe al doilea plan, ci nu pe undeva pe la sfârșit. 

      — Știu, doar că... uneori aș vrea ca tu să fii puțin mai prezent. Înțeleg că ai multe responsabilități, dar nu vreau să cred că sunt singura căreia îi pasă de relația asta, dau cărțile pe față, deja fiind mai mult decât extenuată să îmi tot ascund gândurile ce mișună anevoies prin mintea mea.

      Isaac își pierde treptat zâmbetul, apoi mă sărută încet pe buze, privindu-mă în ochi, imediat ce rupe micul gest de iubire. Ochii lui căprui nu mi-au transmis niciodată acea mică "scânteie" pe care credeam că o voi simți, atunci când îmi voi privi sufletul pereche. Dar poate astfel de momente nu prea sunt întâlnite în viața reală. Sau poate că Isaac nu este chiar sufletul meu pereche, cu toate că încerc să nu privesc lucrurile din lumina asta.