Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 34-"Eram mort de multă vreme"

Arax

•••

    Nu pricep. 

    Dacă ne naștem doar pentru a muri, care mai e scopul de fi pe această lume până ne este scris să trecem pe cealaltă? Sunt singurul care se gândește că e un joc a naibii de ciudat? Este cineva care poate trece la un altfel de nivel? Sau cineva care ajunge la un ultim nivel? Sau e moartea ultima etapă pe care o poate atinge?

    Și mai mult: nu este puțin cam forțată toată treaba cu moartea? Dacă mori de bătrânețe, de boală, dintr-un accident, ai șansa să ajungi în Rai după ce ești judecat (asta este ceea ce am auzit, ceea ce cu toții am auzit). Dar de ce ajungi direct în Iad dacă decizi să mori din propria dorință? Se numără ca fiind un fapt egoist? Se etichetează ca fiind o acțiune malefică? 

    De ce? De ce nu ai dreptul să oprești jocul ăsta stupid numit ,,viață", atunci când simți că este deja mult prea mult pentru tine? De ce nu te poți opri din jucat atunci când simți nevoia?

    Am trăit în toți acești ani doar pentru a nu muri, doar pentru a exista. De fiecare dată când simțeam că viața este mai mult decât o simplă copertă de carte, pagina următoare mă trezea la realitate. Am tot încercat să îmi schimb viața capitol cu capitol, dar nu am reușit decât să mi-o amăgesc și mai mult. 

     Ironic că mi-a fost mult mai ușor să scriu povestea altora, dar să nu am nici măcar puțin control asupra poveștii mele. Poate și asta e schema. Să simți cum pur și simplu, încet- dar sigur- nu mai reușești să fii stăpânul propriului tău destin, al drumului pe care îl aveai de urmat. 

     Cu siguranță nu sunt singurul care simte asta; nu sunt atât de ipocrit încât să mă victimizez astfel. Ba din contră, nu am nici măcar dreptul să mă consider o victimă- am fost, sunt și voi rămâne un ucigaș de suflete nevinovate. 

      Am distrus persoane care nu ar fi trebuit nici măcar să se oprească pentru a mă privi- atât sunt de jalnic. Nu merit nici măcar o privire din partea celor din jur, și totuși...

     Iza m-a privit, iar asta a forțat-o să nu mai vadă vreodată.
     Lia m-a privit, iar asta a forțat-o să se simtă ghinionistă pentru că a făcut-o de la bun început.

     Mi-am căutat până acum scuze, iar și iar. Am tot încercat să învinuiesc pe oricine mi-a venit în minte- de la propria-mi persoană, până la Universul care mi-a creat soarta. Dar unde a dus asta? Nicăieri.

     Da, m-am simțit vinovat.
     Dar asta nu a adus-o înapoi pe Iza.

      Da, mi-am tot reproșat toate prostiile pe care le-am făcut până acum.
      Dar asta nu a salvat-o nici pe Lia de la acel accident.

     Mi-am dat seama (chiar dacă poate prea greu) că nu destinul este de vină. Nu faptul că m-am ales cu această soartă a dus la toate aceste evenimente. Ci eu.

      Doar eu am fost cauza tuturor tragediilor de până acum. Nu mai are rost să regret, nu mai are sens să caut scuze. Tot ceea ce mai pot face este să admit că sursa tuturor problemelor de până acum este propria-mi existență.

      Dacă Iza nu m-ar fi întâlnit, ar fi fost încă în viață. Dacă Lia nu m-ar fi întâlnit, viața ei nu ar fi fost atât de rea. Eu le-am distrus destinele amândurora. 

     Nu am putut alege să mă nasc sau nu, dar pot alege dacă să o mai fac în continuare sau să pun stop tuturor acestor chinuri. Da, a devenit un chin să trăiesc. Fiindcă dacă eu sunt în viață, ceilalți din jurul meu mor- cel puțin, o parte din ei. Nu mai am puterea de a duce asta pe umeri. Nu mai pot alerga după speranțe prăfuite sau după visuri din praf de stele; viața nu mi-a mai dat demult nimic altceva decât cioburi de sticlă.