Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 25- "Poate se vor îndrepta lucrurile în favoarea tuturor"

Lia

•••

       — Beck, jur că îți bag toți cartofii ăia într-un loc în care nu vor mai vedea lumina zilei!

      Prietenul meu doar se înstrâmbă la Hailey, apoi se preface că își privește degetul din mijloc pentru prima dată în viață. Din nou se tachinează de parcă nu există ziua de mâine. Nu am habar de ce, dar de fiecare dată când sunt în preajma lor, am senzația că stau pe langă două suflete pereche, care s-au găsit, dar niciunul nu este conștient de asta.

      — Deci, Smith! Iar pari dusă cu plut- adică pe gânduri! Beck spune și eu doar îmi dau ochii peste cap.

       — Mă gândeam la cât de aiurit poți fi tu, și cât de proastă am putut fi eu, atunci când m-am împrietenit cu tine, glumesc la rândul meu, apoi iau o altă gură din cafea.

      Hailey rânjeste, în timp ce Beck doar mă privește nu foarte impresionat de replica mea. Nici eu nu prea sunt, dar nu mă simt în stare să găsesc replici mai bune, mai ales acum.

      — Serios vorbind acum, ești ok? 

      Oare ar trebui să le spun? Nu prea vor înțelege, tinând cont că nu știu o bună parte din viața mea, de dinainte să îi întâlnesc. Nici eu nu mai îmi amintesc câteva lucruri de dinainte de accident, dar măcar am o vagă părere despre tot ce s-a întâmplat înainte, în general.

      — Va suna ciudat, îi avertizez și prietena mea așteaptă să continui, în timp ce băiatul de lângă ea, mestecă plictisit gumă. Știți când v-am spus că obișnuiam să locuiesc cu fratele mamei mele? întreb imediat și amândoi aprobă în același timp. 

      — Cel care din păcate nu mai e? mă chestionează Hailey în schimb, iar eu îmi mut privirea pe fereastră.

      Mă simt ciudat să le spun despre asta. Îmi este teamă că mă vor considera și nebună, pe lângă o prietenă problemă. Nu vreau să își facă și mai multe griji din cauza mea. Uneori mă simt vinovată că sunt prietenă cu ei. Nu merită atâta dramă. 

     Dar deja am început. Nu mai are rost să mă prefac că totul este în regulă.

     — Cred că... l-am văzut acum câteva zile. 

     Mă așteptam la o reactie care să le trădeze la amândoi surprinderea sau curiozitatea, însă nu credeam că se vor uita la mine de parcă am spus cea  mai mare prostie de pe lume. Sau cel puțin, speram  că nu vor ajunge în acest punct.

     — Lia, poate ar trebui să vorbești mai mult cu Sebastian. Știi tu... să te folosești într-un mod benefic, de faptul că prietenul tău cel mai bun este psiholog? sugerează Hailey și eu încerc din răsputeri să nu arăt cât de mult mă deranjează sugestia sa.

      Nu sunt nebună, nu am nevoie de terapie, la naiba! Da, recunosc, am avut câteva probleme după accident, șiu cât de dezorientată obișnuiam să fiu atunci. Aveam nevoie de Seb atunci, dar acum sunt perfect sănătoasă. Mai ales fiindcă îl am pe Arax lângă mine. 

      — Știam că nu ar fi trebuit să vă spun nimic. Poate ar fi mai bine să plec.

      Dau să mă ridic, însă Beck mă prinde de mână. Îi pot privi îngrijorarea din privire, iar asta mă face să cedez și să mă așez din nou. Știu cât  de mult țin amândoi la mine, dar uneori aș vrea să aibă mai multă încredere în mine. 

       — Lia, ne pare rău. Suntem doar îngrijorați, recunoaște brunetul și eu aprob din cap, în timp ce încerc să fiu cât mai rezonabilă cu putință.